Vino!

Eram în război. Ei ne invadasera, voiau să creeze, cică, o rasă pură. Epurare în întreaga lume. Eh, metodă antică. Până și Moise a umblat patruzeci de ani în desert până au murit toți cei care nu erau evrei. Trăiam în ghetouri de ceva vreme. Alții, dincolo de zid, în condiții mai bune decât noi, cei de aici. Nimeni nu avea voie să iasă din casă după o anumită oră. Și nimeni nu o făcea. Frica de ei chiar era mare. Nimeni… Mai puțin eu, care, într-o noapte cumplit de întunecată, m-am strecurat afară din casă și am mers pe străzi lăturalnice până am ajuns la zid. Zidul! Asta era granița supremă. Și de partea cealaltă condițiile erau cam la fel dar, parcă, puțin mai relaxate. Dar și de cealaltă parte erau oameni care ieșeau după lăsarea întunericului, rar și ei. Și puțini. Cum spuneam, într-o noapte am ajuns la zid. Zidul! Iar acolo era ea. Stătea cocoțata pe zid, complet expusă, dar complet relaxată. Nu pricepeam. N-am înțeles niciodată de ce era acolo, ce căuta, de ce nu pățea nimic. Căci mi-a spus, mai târziu, că făcea asta des. Doamne ! Ce ființă! Aproape străvezie, dar nu de slăbiciune ci prin construcție, cu un par ajungându-i până aproape de mijloc, cu niște ochi de un verde aprins care se puteau zări chiar și de la distanță, așa erau de limpezi și, mi se părea, de strălucitori. S-a uitat la mine de acolo, de sus, apoi s-a uitat înapoi, peste umăr, s-a strâns un pic în ea deși părea expansiva și mi-a întins o mână care, dacă nu o vedeam de aproape, mi-ar fi părut că trece prin mine, de-a dreptul. Mi-a spus un singur cuvânt : Vino! Un îndemn pe care nu am putut să nu-l ascult, am apucat-o automat de mână și am sărit pe zid, apoi dincolo de zid, jos, i-am privint iarăși ochii și, brusc, ne-am trezit împreună într-o altă lume, una plină de flori și animale sălbatice libere, de oameni puțini dar care zâmbeau, de râuri mici care se strecurau printre stânci micuțe și aurii. Și de atunci încoace, trăim, viață după viață, doar împreună, fericiți, nu cunoaștem durerea și lipsurile. Murim și apoi renaștem pentru a ajunge din nou împreună. Întotdeauna, de sute de ani, suntem sortiți unul altuia. Și, hm, totul de la un cuvânt : Vino!