Obsesie

36

Avea o rochie preferată. Una albastră, foarte scurtă, de abia îi acoperea pulpele. O vedeam aproape zilnic, aproape la aceeași oră, aproape în același loc. În rochia albastră și o geacă de aproape rocker, cu ținte și un cordon pe care și-l strângea foarte tare în talie, de culoare roșiatică. Se întâmplă să ne vedem aproape zilnic, de fapt eu să o văd pe ea căci, ori trecând cu mașina, ori pe jos, mergând în aceeași direcție, o văd aproape de o poartă, probabil a unei instituții. Cred că acolo lucrează. Dar nu pot să spun că ținuta ei ar fi una potrivită pentru o instituție publică, cum cred a fi locul ei de muncă. Și spun că eu o văd pentru că, invariabil, deși nu este foarte sau măcar suficient de înaltă, parcă privește totul de undeva de deasupra, prin atitudine. Sau prin obiecte și oameni, fără ca ei să-i atragă atenția în mod special. Tare mi-ar plăcea să o supun… Nu știu, de fapt, cum îi este firea dar pot presupune, din acea atitudine, că domină tot, oamenii și lucrurile deopotrivă. Tocmai asta vreau să-i înfrâng. Doar că, până acum, nu ne-am intersectat la propriu ci doar am văzut-o, de zeci, poate sute de ori, de departe ori de aproape, mereu în trecere. Niciodată nu s-a oprit în drum, nici măcar când am făcut un gest prostesc de puștan înfierbântat, cel de a o claxona din mașină. Nici măcar nu și-a întors capul către dreapta, de unde venea sunetul. Asta poate să însemne că este obișnuită cu asemenea „abordări” și, clar, nu le agreează. Ehm, măcar a fost o singură dată. Seara, când soarele trece de mult de linia orizontului, îmi apare în minte rochia ei albastră. Asta, zile dea rândul, luni de-a rândul, căci, invariabil, prezența ei în aproape același timp și loc, zilnic, îmi întreține ceea ce cred că a devenit o obsesie. Poate una mică, obsesie totuși. Pur și simplu o doresc. Nu știu dacă pentru mine, adică de tot sau „măcar o dată” dar da, sunt sigur că o doresc. Nu mă înșală gândurile proprii. Și aș vrea să-mi apară, la ușă, în, neapărat, acea rochie albastră și geaca aproape roșie – grena, ceva, sunt bărbat, îmi permit să nu cunosc nuanțele – și să-mi intre în casă aproape sub orice motiv sau pretext. Acum stau pe balcon și fumez iar soneria ușii, un fragment din Bolero al lui Ravel, se aude iar eu îngheț la gândul că… Dar nu, nu poate fi așa ceva. Arunc țigara aprinsă de la balcon, merg spre ieșirea din casă, la ușă, o deschid fără să mă mai uit pe vizor iar în fața ochilor îmi apare obiectul obsesiei: bună, poate este nepotrivit, dar îmi pot lăsa câinele la tine pentru vreo două ore? Doar două. Apoi o să mă revanșez, promit, spune iar labradorul ei trece pe lângă mine și se așază pe hol pe cea mai mare bucată de covor pe care o găsește – nu-mi plac decât suprafețele solide așa că nu prea am covoare în casă. Iar ea se întoarce, dă să plece, realizează, cred, că nu a fost tocmai potrivit ce a făcut, se rotește din nou, îmi întinde mâna: mă cheamă Rebecca, apropo. Și stau la etajul doi. Sub tine, practic. Apoi pleacă fără să-mi mai spună nimic, fără să știu când se întoarce de fapt. Iar acel sub tine mi-a sunat atât de promițător… Ahhh… Revin în balcon, aprind o altă țigară și am o nouă obsesie: „sub tine, practic”…


Conținutul website-ului https://business-talks.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către BUSINESS TALKS sunt protejate prin dispoziţiile legale. Sunt interzise copierea sau reproducerea conţinutului acestui website. Detalii se găsesc în secţiunea Termeni și condiții. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor BUSINESS TALKS, vă rugăm să ne contactați la office@business-talks.ro