Buchet de albastru (2)

Continuare de la Clara Marinescu

Am aflat cu greutate unde lucra, dând câteva telefoane unde trebuie și, într-o zi, chiar am fost la locul ei de muncă, sub pretextul că realizez un reportaj despre domeniul acela de activitate. Înainte de asta am strâns, de pe un câmp din apropierea orașului ei, cu mare drag și cu mare grijă, niște flori, pentru mine erau aproape alandala, dar numai albastre și galbene. În special albastre. Știam, deja, că îi place culoarea asta. Așadar iată-mă în biroul ei, nedespărțit de altele decât prin pereți subțiri și puțin înalți dintr-un fel de carton, așezându-i-le pe birou. După mine, aș spune pur și simplu masă. Birou este ce am eu, ce am ajuns să am eu, începând cu vreo zece ani în urmă cu un mic site de presă dar care, din primele luni, avea mai multe accesări pe zi decât marile companii media ale vremii. Acum am ajuns la stadiul de trust de presă, nu mai joc între cei mici. Am lăsat florile, legate cu o panglică subțire de satin. Pe ea, pe panglică, scrisesem ceva, practic îi dădusem întâlnire mai târziu în aceeași zi, într-un parc din apropiere de marginea orașului pentru că centrul nu-mi plăcea. Nu-mi plac aglomerațiile în general. Apoi, după ce am plecat de la ea de la job, m-am așezat la masa unui restaurant de vis-a-vis și aproape că nu mi-am luat ochii de la intrarea sediului unde lucra. Până am văzut-o, ieșind aproape tiptil, nu am știut niciodată de ce așa, de acolo și cu florile aproape strânse la piept, aproape strivite în brațe deși, vedeam, avea mare grijă să nu li se întâmple ceva. M-am ridicat de la masă și am urmărit-o ceva timp până, uite așa, am aflat și unde locuiește. A intrat în casă uitându-se în dreapta și în stânga, de parcă ar fi fost cu mare grijă dar, în mod ciudat, nu pentru ea ci pentru averea pe care o ținea în mâini. Nu știu ce a făcut acasă, am plecat și la ora șaptesprezece, cum îi scrisesem pe panglică, m-am dus în parcul cu pricina. La rondul numărul șaptesprezece. Era deja întuneric, da, dar tot ce îmi doream atunci erau câteva, măcar câteva, momente cu ea, lângă ea, să o văd de aproape, să o simt prin aer, să îi simt parfumul natural, să o visez – știam că asta s-ar întâmpla după ce o întâlnesc – în fiecare noapte până la următoarea întâlnire. Nu a apărut la ora dorită, mai mult cerută de mine, m-am așezat pe o bancă și am început să fumez. Cred că am fumat mult, pe atunci chiar fumam mult iar nerăbdarea și încordarea așteptării m-au făcut să o fac mai abitir, căci în urma mea au rămas chiștoace de la aproape un pachet de țigări. Am stat acolo o oră, două, când ceasul mi-a arătat a treia ora de așteptare încheiată, am plecat, într-un fel resemnat, cu siguranță trist și hotărât să nu mai calc niciodată în acel parc sau să încerc să mai dau de ea în vreun fel. Niciodată. Nu știu cu totul ce am făcut o zi întreagă, douăzeci și patru de ore au trecut ciudat și trist, dar a doua zi, la aceeași oră, eram în același parc, nu în locul de întâlnire dorit de mine cu o zi în urmă dar nu departe de el. La ora șaptesprezece am văzut-o acolo, a ajuns, a stat, s-a foit și, la un moment dat, din nicio cauză evidentă exterioară, a început să plângă. Mi-am strâns sacoul pe mine m-ai tare, am aprins o altă țigară și am plecat, a doua oară, din parcul care era, parcă, împotriva întâlnirii noastre. Nu știu cum am ajuns acasă, pe jos, știu doar că plânsul ei tăcut m-a molipsit și noaptea aceea nu am putut închide ochii, aveam tot timpul imaginea ei, pe o bancă din parc, fiind nefericită, tristă, când, la naiba, atunci ar fi trebuit să înceapă fericirea noastră, a noastră, împreună. De atunci strâng flori de câmp albastre și mi le așez peste tot prin casă, aiurea, dezordonat, doar ca să îmi amintească de ea, de o ea care ar fi putut fi a mea și eu al ei.