Viață… de corporatistă (episodul 5)

Peste o săptămână va avea loc ședința de analiză. Pentru prima oara de când lucrez la firma H, încep să îmi simt utilitatea. Nu că doamna Manuela ar fi avut vreo treabă cu raportul de analiză, pe care am înțeles că nu l-a făcut niciodată, dar îmi luasem angajamentul (spre disperarea intregului departamentul HR) că îl voi face eu.

După lupte seculare, care au durat peste două săptămâni, timp în care m-a urât până la ultimul angajat al departamentului, am strâns tot materialul pentru a putea întocmi raportul de analiză, după care a urmat smulsul părului din cap (aproape la propriu) din partea mea.

Nu spun că sunt vreo super profesionistă, dar, după trei ani de facultate si după un master în Economie Teoretică și Aplicată, atâta lucru cred că mă pricep și eu, să fac o analiză a posturilor și a cheltuielilor unui departament.

Ei, cu cheltuielile a fost cum a fost, că a trebuit să sar peste multe nereguli, la indicațiile doamnei Manuela, care a venit cu o explicație logică (zice ea): doar nu era să cumpere din buzunarul ei, adică dupa cardul Gold pe care i-l daduse „iubi” pentru cheltuielile de acasă, logic că a trebuit să le bage pe firmă, și logic că i-au fost decontate fără nici un crâcnet din partea angajaților din subordinea ei, că doar nu li se urâse cu binele, să nu îi deconteze cheltuielile doamnei Manuela.

Partea încâlcită a problemei a intervenit când am ajuns la analiza posturilor. Nu mi-aș fi imaginat vreodata că la o firma corporatistă (de la care eu aveam mari pretenții) ar putea fi atâta debandadă, și asta chiar la departamentul HR, a cărui treabă este să se ocupe de problemele legate de personalul întregii instituții.

După multe cârcoteli din partea doamnei Manuela, care chiar nu înțelegea care ar fi utilitatea unor proceduri (care lipseau cu desăvârșire din departamentul HR), până la urmă a obosit să tot urmărească toate problemele pe care le identificam, uneori chiar avea o privire care îmi dădea de înțeles că chiar nu înțelege ce îi explic eu, așa că, într-un final, a obosit și mi-a zis să fac ce vreau eu, că ea are multă treabă (messengerul îi bingănea întruna).

Așa că m-am desfășurat și am făcut o analiză profundă, zic eu, asupra activității departamentului HR, încheind raportul cu o serie de recomandări, raport de care eu personal eram mândră până în măduva oaselor.

L-am listat frumos, l-am îndosariat și cu două zile înainte de ședința de analiză, i l-am înmânat doamnei Manuela, să îl studieze pentru a fi pregătită să îl susțină în timpul ședinței, ca mare șefă de departament ce era.

Când l-a răsfoit și a văzut câte tabele era în el, s-a albit la față și a făcut ochii mari.

– Tu ești nebună? S-a rățoit ea la mine. Toată cartea asta trebuie să o citesc eu poimâine?

– Nu neapărat trebuie să citești tot. Doar lucrurile esențiale, i-am răspuns eu, ușor iritată de reacția ei. Eu muncisem trei săptămâni la raport, și în loc să îmi mulțumească pentru munca pe care practic trebuia să o facă ea, în schimb, primesc titulatura de nebună.

– Știi cum facem? Eu o să încep, și apoi te las pe tine să îl prezinți, de unde dracu’ să știu eu care sunt lucrurile esențiale din tot dosăroiul ăsta. Păi mi-ar lua două săptămâni numai să îl rasfoiesc, și chiar nu am timp pentru așa ceva. Mi s-a făcut foame numai că l-am ținut în mână. Chiar, nu te duci și tu să iei ceva de mancare? Fac cinste, meriți cât ai muncit.

„Evrika”, mi-am zis, a dat și ea semne minore de recunoștință.

Cele două zile s-au scurs și iată că a venit și marele moment, ședința de analiză. Stăteam ca dobitoaca și ascultam rapoartele șefilor de departamente, și nu îmi venea să cred că se întâmplă așa ceva. Toate erau frumoase și la locul lor, rapoarte superficiale, cu insistență pe buna colaborare și comunicare între angajații compartimentelor. Părea că aveau toți un șablon și toate rapoartele semănau între ele. Doamna Manuela se uita la mine să mă mănânce. „Ai văzut cum se face un raport” părea a-mi transmite privirile ei insistente, de mai că mă făcea să mă simt vinovată pentru raportul „profi” pe care il făcusem. Cine dracu’ m-a pu să muncesc atâta? Nu îmi stătea mie bine să mă limitez la a cumpăra gogoși dimineața, la a lua hainele doamnei Manuela de la Nufărul, și la a-i face mici comisioane din când în când? Asta era. M-a mâncat, m-am scărpinat. Acum, suport consecințele.

A venit și rândul nostru. Doamna Manuela s-a ridicat în picioare, a privit pe deasupra capetelor, precum o regină și a început să vorbească, cu o importanță exagerată:

– Dacă până acum am tratat cu superficialitate această analiză, ca voi toți, de altfel, a completat privindu-i cu superioritate, anul acesta m-am gandit că este cazul să fac o analiză mai amănunțită a departamentului pe care îl conduc.

„Să fac? Fuck, fuck, fuck… Munca mea de trei săptămâni și-o însușește vaca asta acum, nu se poate așa ceva”, a fost tot ce am putut gandi.

– Cu un mic ajutor din partea asistentei mele, a continuat ea, a rezultat acest dosar care conține analiza amănunțită a departamentului pe care îl conduc. Și zicând asta, a ridicat dosarul și l-a prezentat ca pe un trofeu. Apoi l-a răsfoit, uitându-se la el ca vita la poarta nouă, fără să știe cum să înceapă.

– Draga mea, te-ai extenuat destul lucrând la acest dosar, eu zic să o lași pe Maricica să îl prezinte, veni salvarea din partea lui Matei.

Va urma