Viață… de corporatistă (episodul 4)
Așa cum era de așteptat, doamna Manuela nu s-a putut despărți de mine nici pe drumul spre Predeal.
– Mergi cu noi, Doamne ferește, cum să mergi cu trenul, mi-a zis ea, ofensată, de parcă i-aș fi spus că o să ajung agățată de de o căruță până la Predeal. Ți-am spus că te apreciez foarte mult, și vreau să îți arăt asta.
În ziua plecării, mi-am aruncat o ținută mai acătării într-o geantă de voiaj, o pereche de blugi și două bluze mai casual, că doar stăteam trei zile cu drum cu tot.
Când am ajuns acasă la doamna Manuela, m-a întrebat mirată:
– Și bagajul? Unde e?
– Asta e bagajul, i-am arătat eu geanta mea de voiaj, în care îmi îndesasem cele trebuincioase.
– O my good, își dădu ea ochii peste cap, teatral. Tu cred că trăiești în peșteră.
– Mă rog, e puțin mai mică decât o peșteră garsonieră mea, am încercat eu să glumesc.
– Mergem în team building, și tu vii cu…., gentuța asta… Așa ceva…
– Ar trebui să te bucuri, interveni Matei, care căra două valize mari, abia ai tu unde să îți pui bagajul.
– Iubi, dar e de bun simț să ai de unde alege cu ce te îmbraci, scuze, spuse întorcându-se spre mine, nu te-am făcut nesimțită.
– Stai că mai am un drum de făcut, m-a anunțat Matei, amuzându-se.
– Să nu îmi uiți geanta cu fardurile, strigă doamna Manuela după el.
– Te-ar nenoroci, am zis eu pentru mine, imaginându-mi ce crize de nervi ar face, să ajungem la Predeal fără trusa (sau arsenalul) de machiat, cred că nu ar recunoaște-o nimeni.
– Ai zis ceva?
– Nu, mi-am agățat o unghie și mă gândeam că o să se rupă de tot.
– Stai liniștită, mă asigură ea. Avem tot ce ne trebuie la hotel, salon de înfrumusețare, spa, sala de gimnastică.
„Ce bine”, mi-am spus în sinea mea, va fi foarte ocupată.
Înghesuită pe bancheta din spatele mașinii lui Matei, printre genți și cutii, am dus dorul trenului, în care m-aș fi simțit ca într-un palat, în comparație cu poziția chinuită din cauza lipsei de spațiu, și din cauza mocasinilor noi care mă cam băteau.
Când am ajuns la hotel, ceilalți erau deja acolo, erau deja binedispuși. Dacă ar fi fost după mine, aș fi preferat să fac o plimbare, în aer liber, să simt că am fost la munte. Dar colegii mei se pare că aveau alte preferințe, făcându-și selfie cu muntele în spate, de pe balconul hotelului, și preferând să joace biliard.
– Hai să ne schimbăm, mi se adresă doamna Manuela, trântindu-mi o valiză în mână, căci Matei nu mai făcea față.
– Într-o oră ne vedem în sala de conferințe, le strigă Matei, în timp ce ne îndreptam spre camerele noastre.
Când am ajuns în sala de conferințe, am căutat un loc liber, să stau cât mai departe de doamna Manuela, dar întrucât singurul loc liber era lângă Sorin, care mă inviță din ochi să mă duc lângă el, am preferat totuși să stau lângă șefa mea.
Nu am înțeles de a trebuit să ajungem la Predeal pentru a discuta banalități, căci în asta a constat întâlnirea, după care s-a declarat închisă ședința și…, liber la distracție.
– Asta a fost? Am întrebat-o pe doamna Manuela, nedumerită, căci eu așteptam să intrăm în chintesența lucrurilor.
– Of, prostuțo, tu ce credeai. Avem și noi nevoie de distracție din când în când, așa că bucură-te de petrecerea din seara asta.
Am avut o ora de libertate, timp în care m-am fâțâit prin Predeal, am cumpărat prostioare pentru părinții mei, că apucasem să le spun că merg la munte, și m-am îndreptat spre hotel, fără să văd bordura din fața mea, și plonjând cât sunt de lungă pe trotuar. Am dat să mă ridic repede, când în fața mea, încercând să nu radă, se proțăpi Sorin.
– De când așteptam eu să te văd la picioarele mele, îmi spuse el făcând pe seriosul.
– Poți să râzi, să știi, i-am spus nemaiputând să mă abțin, numai imaginându-mi cum am dat din mâini în zborul meu către trotuar.
– Frate, ce planare, izbucni și Sorin în râs, nu înainte de a mă ajuta să mă ridic de jos.
– Experiență, i-am răspuns eu, ștergându-mi lacrimile.
– Să știi că stau singur, îmi spuse conspirativ.
– Să știi că și eu stau singură, i-am răspuns pe același ton.
– La tine, sau la mine?
– La mijloc, ne vedem la petrecere.
– Nu știi ce pierzi.
– Asta e, voi regreta toată viața.
M-am făcut frumoasă și am mers la petrecere, la etajul doi, unde barul era numai al nostru. Din difuzoare se auzea muzică cafe-concert, iar câțiva colegi de-ai mei, care cred că se combinaseră pentru weekendul ăsta, dansau înlănțuiți. Cu cât creștea mai mult pe mese numărul de pahare goale, muzica devenea din ce in ce mai îndrăzneață. De la cafe-concert, s-a ajuns la muzică lăutărească, și se pare că toți colegii mei erau maricântăreți, ba chiar știau și versurile. La un moment dat, Matei îi făcu un semn discret doamnei Manuela, care se cam înfierbântase, numai că…, era pe val, s-a făcut că nu-l observă, și nu a obsevat nici când acesta s-a retras discret.
Se auzi un țipăt general, timp în care fetele își aruncau pantofii din picioare, unduindu-se sexi(ziceau ele) pe lângă băieți, în timp ce din difuzoare se auzi:
„Aaaaaaau, viața meaaaa, auuuu inimaaa meaaa…”
va urma…
Nicoleta Tudor