Viață… de corporatistă (episodul 2)

Trecuseră deja patru zile de când lucram la firma corporatistă H, timp în care încă nu îmi dădusem seama prea bine care era treaba mea pe acolo. După două zile lungi, în care unica întrebuințare a laptopului din fața mea a fost aceea de a sta pe Facebook, am avut onoarea să îl cunosc personal pe general managerul corporației. A fost excesiv de drăguț când mi-a spus că a auzit numai lucruri bune despre mine, asta în timp ce Manuela – pardon, doamna Manuela, așa mi-a cerut să îi spun – își dădea ochii peste cap. Chiar și așa, ce-ar fi putut să îi spună bun despre mine, când de patru zile, ne uitam una la cealaltă, eu având marea onoare – așa am fost anunțată de către doamna Manuela – să fiu asistenta managerului HR, adică…a doamnei Manuela.

Că nu știam eu ce am de făcut, nu cred că era atât de tragic, lucram doar de patru zile, dar marele manager HR cu siguranță că habar nu avea ce are de făcut, căci biroul ei era curat lacrimă, nu exista o hârtiuță, un pix, ceva de unde să reiasă că ar presta ceva activități intelectuale la acel birou.

– Sper din tot sufletul că vei face parte din familia noastră pentru mult timp, îmi spuse cu un zâmbet de revista domnul manager general, în timp ce eu îl priveam că tâmpa, neînțelegând despre ce familie este vorba.
– Știi, interveni repede doamna Manuela, care cred că de fapt voia ca iubitul ei să îmi dea drumul mai repede la mâna, noi așa considerăm că suntem, o mare familie, din care predecesoarele tale nu au vrut să facă parte prea mult timp.
– Aaaa, am spus eu, elucidandu-mi-se misterul. Mulțumesc, chiar îmi doresc să fac parte din această mare famile, care m-a primit cu brațele deschise, am citat eu din cartea cărților.
– Cum te-ai acomodat la noi? Veni următoarea întrebare din partea playboy-ului din fața mea.
– Foarte bine, am mințit eu repede, cu un zâmbet cât toată fața. Este o plăcere să lucrez cu doamna Manuela, am plusat, în timp ce aceasta se umfla în pene.
– Vezi iubi că nu sunt chiar așa de nesuferită cum zice lumea?
– Dar cine își permite să spună asta, draga mea? O întrebă „iubi”, mimând mirarea.
– Eee, parcă eu nu știu ce se discuta pe la oficiu, îi răspunse doamna Manuela, dând din mâna a lehamite, de parcă nu o interesa ce se spune despre ea, și nici nu vreau să îmi imaginez ce discuții se vehiculau prin firmă, dacă eu am fost pusă în gardă despre ea în primele zile de lucru.
– Doamnelor, aș mai sta cu voi, dar mă cheamă datoria, spuse privind către mine „capo di tutti capi”, în timp ce simțeam că întru în pământ, numai la gândul că doamnei Manuela i s-ar fi putut părea că „iubi” privește prea mult spre mine. Nu de alta, dar salariul era mult prea mare pentru munca pe care nu o prestam eu în această firma.
– Iubi, se pisici șefa mea directă pe lângă el, în timp ce îi trasă peste cămașa albă o promisiune, cu unghiile ei lungi și ascuțite, roșii ca focul, să nu te extenuezi prea mult, că am o surpriză pentru tine diseară, și nu vreau să fii obosit.
– Mmm, îi copie „iubi” tonul, sună bine.

Eram băgată toată în ecranul laptopului, pentru a nu bagă de seama nici unul dintre ei că mă aflăm și eu totuși pe acolo, să le stric chimia.
După ce șeful închise ușa, șefa mea se îndreptă spre biroul meu, își puse ambele palme pe acesta și se aplecă către mine.

– Să nu dea dracul să te dai la bărbatul meu, că te duci după alealalte, îmi spuse printre dinți, ca și cum eu aș fi fost deja o amenințare pentru ea.
– Doamne ferește, am spus eu repede. Unu, nu este genul meu, doi, nu ți-aș face așa ceva, doamna Manuela. Tu ai fost atât de bună cu mine și m-ai primit aici, alături de tine, și eu să fac așa ceva ? Cum te-ai putut gândi la așa ceva ? am mai spus, ofensată de-a dreptul.
– Eu mi-am făcut datoria, să nu zici că nu te-am avertizat.

Se întoarse la biroul ei, și concentrată, începu să scrie.

Oare ce o lucra, mă tot întrebam, în timp ce derulam pagină mea de Facebook, după ce toată ziua, de plictiseală, dădusem like tuturor prietenilor din listă, – cei două sute pe care îi aveam – fără să citesc ceea ce scriau câte unii, loviți de muza creației.
Doamna Manuela zâmbea, apoi iar scria. Ahaa, acum m-am prins, asta făcea și ea de fapt, stătea pe Facebook, și vorbea pe mesenger.

Deodată, își privi ceasul și se ridică de pe scaun, îndreptându-se spre geantă.

– Am un task pentru tine, îmi spuse fără să mă privească.
Google repede, task, ce înseamnă task. Aaaaa, treabă.
– Daa, am zis eu sărind de pe scaun, dornică să fac și eu în sfârșit ceva.
– Uite bonul, du-te și ia-mi hainele de la curățătorie.

va urma…