Astăzi este ziua cea mare. Trebuie să merg la ultimul interviu care mai stă între mine și postul de consultant, scos la concurs de către firma corporatistă H. Trebuie musai să trec și de acest interviu, și ce bine ar fi să încep cu un concediu de vreo trei saptamani, căci este al șaptelea interviu la care particip, trecând astfel pe la toate structurile firmei, lucru care pe lângă faptul că m-a stors de energie, m-a cam bagat și în faliment, căci look-ul meu – cum ar spune înțepata de la HR, care dă impresia că este cel puțin ministru – ar fi făcut să leșine jumătate din angajații corporatiști, care nu stiu zău cum reușesc să pară ca proaspăt scoși din cutie și după amiaza, că eu, dupa o jumatate de oră deja aveam fusta mototolită. Da’ lasă, îmi zic în sinea mea, cănd o să fiu și eu corporatistă, – ca și cum această titulatură mă transformă într-o super women – probabil că o să capăt o super putere care va avea grijă inclusiv de hainele mele.

O duduie cocoțată pe tocuri de 14 vine să mă preia de la recepție, și în timp ce mă însoțește printr-un labirint de holuri, eu mă gândesc cum dracu’ găsesc eu drumul de întoarcere, imaginându-mă deja bântuind toată noaptea pe holurile pustii, rătăcită și căutând ieșirea.

– Ai face bine să nu o contrazici pe Manuela, cea cu care vei susține interviul astăzi. Eu te plac, și chiar aș vrea să faci parte din echipa noastra, dar Manuela, este cam…, geloasă, dacă înțelegi ce vreau sa spun. Și cam ea are ultimul cuvânt.

– Este baba, sau ce? Întreb eu nedumerită. De ce să fie geloasă pe mine?

Domnisoara râde, dându-și capul pe spate, în timp ce un sir de dinți albi strălucesc în lumina puternică a neoanelor.

– Pfff, departe de a fi babă, este …, foarte tânără, obraznică, și… un pic iubita șefului.

– Uuups, a fost tot ce am putut spune, pentru că deja domnișoara deschidea ușa unde urma tortura…, aaaa, interviul cu domnișoara geloasă și… un pic iubita șefului.

Am intrat strângând din dinți, pentru că pantofii super eleganți care mă costaseră o avere deja începeau să mă bată. O domnișoară super blondă, super rimelată și super botoxată (cred) studia cu maxim interes un dosar; cred ca dosarul meu. Era încruntată de parcă tocmai i se relevau secrete de stat pe care umerii ei dezgoliți nu le puteau duce, – ce-i drept, aveam un CV destul de greu pentru domnișoara din fața mea – al cărui CV cred ca se limita la buzele mari și sânii generoși, dar să nu fiu răutacioasă, mi-am zis.

După câteva minute bune, timp în care eu am stat în picioare, mutându-mi greutatea de pe un picior chinuit pe celalalt, duduia a catadicsit să-și ridice privirea-i nobilă (credea ea), asupra mea.

– Mda, a zis privindu-mă din cap până în picioare, cu un dispreț pe care cred ca l-a studiat îndelung în oglindă.

I-am susținut privirea, că așa citisem eu într-o carte că e bine să faci la un interviu, asta cică arătând că nu ai nimic de ascuns.

– Toate credeți ca dacă aveți o facultate și un master, sunteti buricul pâmântului, a mai zis ea, de unde am dedus eu că ea nu le avea.

– Poftim? Am întrebat eu, încercând să mențin un ton foarte profi.

– Nu pofti atâta, că poftești degeaba, mi-a răspuns clipind din genele care i se încurcau de lungi ce erau. Să zicem că te angajez, a zis apoi, ca și cum era un Dumnezeu cu drept de viață și de moarte asupra mea.  Unde te vezi peste cinci ani?

Citisem tot în cartea aia raspunsul la intrebarea asta, cică e bine să zici că te vezi făcând parte din echipa minunată în care tocmai urma să intri.

– Bineințeles că mă vad făcând parte dintr-o echipă minunată, la această firmă, am raspuns eu, încercând un zâmbet timid, acu’ nu știu ce mi-a ieșit. Să știți că eu sunt consecventă, îmi place să fiu stabilă cu locul de muncă, am adăugat apoi, foarte convingător.

– Și atunci de ce ai plecat de la ultimul loc de muncă, m-a întrebat ea, cu un zambet pervers, aproape frecându-și palmele.

Nu puteam să îi spun ca am plecat pentru că șefului meu îi ieșeau ochii din orbite uitându-se la sânii mei, și am plecat înainte să îl fac să sară pe mine, că mi-aș fi dat foc la valiză, așa că am urmat sfaturile din cartea „Cum sa treci de un interviu” și am răspuns sigură pe mine:

– Câteodată, destul de rar, simt nevoia unei schimbări, a unei evoluții, și anunțul firmei dumneavoastra a sunat destul de bine.

Se pare ca a mulțumit-o răspunsul meu pe domnișoara… un pic iubita șefului, căci mi-a zis binevoitoare:

– Ok, dă-mi și restul documentelor să dau dosarul mai departe.

M-am întors elegant și m-am aplecat spre servieta mea care scârțaia de nouă ce era, și când m-am aplecat să scot cazierul din ea, nasturele de la fusta mea care mă cam strângea la burta a sărit și am auzit…poc.

– Proasto, a strigat botoxata, mi-ai spart diamantul de pe dinte…

va urma…

Nicoleta Tudor