Mâine, aici, la aceeași oră…

Eram la o terasă. Fumam o țigară și beam cu gândurile aiurea. Și am văzut-o. A privit cu atenție mesele care, la ora aceea, nu erau toate ocupate. Și-a ales una într-o margine, la două mese distanță de a mea. Era poziționată din profil spre mine și situația îmi convenea de minune. Deși, aș fi fost interesat să-i văd micile mimici ale feței. După felul cum a luat loc, părea că nu așteaptă pe nimeni. Venise ca mine, pentru un moment cu ea însăși. Și-a pus geanta pe scaunul de alături și am oftat ușurat văzând că nu scoate telefonul, cum, majoritatea celor de la mese o făcea.

Purta o fustă scurtă și strâmtă și eram nerăbdător să surprind momentul când își va așeza picioarele unul peste celălalt. Iată că o face. Înceeet… fusta se înalță periculos, e destul de nonșalantă în mișcări, ceea ce arată că o astfel de îmbrăcăminte îi este familiară. Are picioare subțiri, nu-mi dau seama dacă musculoase, dar ușor bronzate. Îmi amintesc de descrierile precise pe care Camil Petrescu i le făcea Doamnei T în „Patul lui Procust” și realizez brusc că gândurile mele îi invadează intimitatea. Își înlătură ochelarii de soare și-și aranjează o șuviță de păr după ureche. Îl poartă strâns în coadă, iar nasul cârn, văzut din profil, îi dă o alură de eleganță copilărească. Nu-și controlează poziția la masă încercând să stea dreaptă. Se rezeamă de spătar, cu o palmă pe meniul încă închis. Privește în jur. O clipă, încă una, o încruntare, o aranjare a bretelei bluzei pe umăr și mă vede. Mimica feței nu se schimbă, dar întârzie o jumătate de secundă în plus cu privirea pe fața mea, are cei mai limpezi ochi căprui și mă grăbesc să îi cuprind toate trăsăturile feței într-o privire, căci peste una, două microsecunde se va uita în altă parte. Nu poartă cercei. E frumoasă și știe. Vorbește încet cu chelnerița căreia îi înmânează meniul nedeschis, apoi revine în poziția inițială, de relaxare. Adie un vânt călduț și, Dumnezeu mi-e martor!, nu poartă sutien. Are sânii mici și liberi precum atitudinea ei și mă gândesc cum ar fi dacă aș fi când ar fi… Da. O, da, simte că o privesc. Ceva din aerul ce o înconjoară s-a schimbat, deși poziția ei pe scaun nu s-a schimbat. Privește aiurea peste capete, trec câteva minute, timp în care îmi termin cafeaua și aprind altă țigară.

E vară, iar mesele de la terasă sunt ocupate de doar două persoane: un el și o ea. Trec pe acolo și-i privesc. Dacă porii pielii lor ar fi înalți și vizibili, iar aurele lor purtate la vedere, le-aș vedea aplecate unele către celelalte. O poveste, asta văd. O poveste de vară. În care un el își termină o a doua țigară, iar o ea îi șoptește  suav „Mâine, aici, la aceeași oră”. Clipesc, zâmbesc și plec. Mâine voi veni și eu aici, cu un pix și-o foaie de hârtie.