Într-un colț de sală de ședințe, într-o multinațională care operează în România de peste un deceniu, o echipă de finanțiști pregătește raportul anual. Profitul din activitatea locală e rezonabil, dar factura pentru servicii de „suport strategic regional” venită de la sediul din Olanda reduce drastic baza impozabilă. Totul e legal. Totul e conform contractelor intragrup. Dar e moral?

Aceasta este dilema care, dincolo de tehnicalități contabile, atinge o coardă sensibilă: externalizarea profiturilor – practica prin care o parte consistentă din câștigul unei companii este transferat către alte jurisdicții, în special prin plăți pentru servicii furnizate de entități din grup, localizate în țări cu regim fiscal mai prietenos.

De ani buni, acest mecanism se află în vizorul autorităților fiscale, economiștilor, dar și opiniei publice. Nu pentru că ar fi neapărat ilegal, ci pentru că ridică întrebări serioase despre echitate fiscală, competitivitate economică și responsabilitate socială.

Ce face ca această practică să fie atât de controversată?

Să stabilim, de la bun început, că vorbim despre companii care operează legal. Ele plătesc taxe, creează locuri de muncă, contribuie la economie. Dar în același timp, folosesc instrumente sofisticate de planificare fiscală pentru a-și optimiza profiturile – ceea ce înseamnă, în multe cazuri, să reducă la minimum impozitul pe profit plătit în România.

Cum reușesc asta? Prin facturarea de servicii de consultanță, IT, licențe, know-how sau management regional de către entități din grup aflate în afara țării. Unele dintre aceste servicii sunt reale și necesare. Altele sunt greu de cuantificat sau pur și simplu disproporționat de costisitoare.

La nivel declarativ, autoritățile au dreptul să verifice dacă aceste cheltuieli sunt „justificate economic” și conforme cu prețul pieței – dar în practică, instrumentele de control sunt limitate, iar litigiile costisitoare și greu de câștigat. Așa că statul pierde. Iar companiile locale, fără asemenea pârghii, rămân să suporte întreaga povară fiscală.

Este fezabil să impui restricții asupra acestor practici?

La prima vedere, da. Statul român ar putea introduce măsuri mai ferme pentru a limita deductibilitatea acestor cheltuieli. S-au făcut deja tentative: proiecte legislative care prevedeau ca anumite tipuri de plăți intragrup să nu mai fie deductibile fiscal, sau ca sancțiunile să fie mult mai severe pentru companiile care abuzează de astfel de mecanisme.

Dar, ca orice intervenție radicală, și aceasta vine cu riscuri.

Pe de o parte, există o motivație legitimă: să păstrezi profiturile acolo unde se produce valoarea. Pe de altă parte, o abordare prea agresivă ar putea trimite un semnal negativ investitorilor străini, care ar putea reconsidera planurile de extindere sau chiar de menținere a operațiunilor în România.

Trebuie să recunoaștem că în economia globală de astăzi, multe servicii – IT, marketing, training, coordonare strategică – sunt centralizate. Nu toate tranzacțiile intragrup sunt trucate. Nu toate plățile către entități externe sunt paravane pentru optimizare fiscală. O reglementare care trage linia prea dur riscă să afecteze și afacerile care joacă corect.

Dar este utilă o astfel de măsură?

Din punctul de vedere al autorităților, cu siguranță. Ar crește veniturile la buget, ar încuraja comportamente mai prudente și ar da un semnal că statul nu mai tolerează strategii fiscale bazate pe „exportul de profit”.

Din perspectiva firmelor românești care concurează cu giganți internaționali, utilitatea ar fi și mai clară. Ele nu pot „externaliza” costuri sau profit. Nu au filiale în Olanda sau Luxemburg, nu au fonduri de investiții în spate. Ele plătesc tot aici. Fără artificii. Iar când văd că alții plătesc doar o fracțiune din impozitele pe care ei le suportă, apare frustrarea.

Într-un astfel de context, o măsură care limitează deductibilitatea pentru tranzacții opace poate crea un climat de echitate fiscală și de competiție reală.

Dar utilitatea dispare în momentul în care se ajunge la exces. Dacă reglementarea e atât de restrictivă încât lovește în investiții reale, în transferuri de tehnologie, în soluții eficiente de organizare regională, atunci se pierde mai mult decât se câștigă.

Și moralitatea? Cât de „etică” este externalizarea profitului?

Aici discuția devine mai subtilă. Pentru că nu e vorba doar de ce este legal, ci și de ce este corect. Dacă o companie are un profit de milioane, dar după toate facturile venite de la entități „afiliate” din afară ajunge să plătească un impozit de doar câteva mii de euro – atunci da, legalitatea poate rămâne în picioare, dar încrederea publică se prăbușește.

Companiile au o responsabilitate față de comunitățile în care operează. Să contribuie la buget, să plătească impozitele în mod corect, să sprijine dezvoltarea locală. Nu să se transforme în simple puncte de încasare pentru grupuri care „își facturează singure” profitul în afara țării.

Aici e granița fină dintre eficiența fiscală și moralitatea socială.

Ce își dorește mediul de afaceri, de fapt?

Predictibilitate. Claritate. Proporționalitate.

Mediul de business nu se teme de reguli – se teme de reguli neclare, aplicate aleatoriu sau care se schimbă peste noapte. Dacă statul vrea să reglementeze deductibilitatea cheltuielilor intragrup, trebuie să o facă inteligent:

  • Să definească clar care sunt serviciile acceptate.
  • Să impună praguri rezonabile, nu interdicții absolute.
  • Să creeze mecanisme de justificare simple, nu dosare stufoase.
  • Să aplice sancțiuni progresive, nu punitive din prima abatere.

În lipsa acestor principii, orice lege bună riscă să devină un blocaj.

Ce alternative există?

O întrebare legitimă, care vine de la antreprenori, finanțiști și investitori deopotrivă: „Bine, vrem echitate fiscală. Dar cum o facem fără să distrugem inițiativa privată?”

Răspunsul nu stă într-o interdicție dură și generalizată, ci într-un pachet de măsuri raționale și aplicabile. Soluții care să descurajeze abuzurile, dar să nu penalizeze colaborările legitime din cadrul grupurilor internaționale.

Iată ce ar putea funcționa:

  1. Definirea strictă a serviciilor deductibile
    Statul poate clarifica prin legislație și exemple concrete ce tipuri de servicii sunt considerate deductibile fără rezerve – precum suport IT, servicii logistice, suport global tehnic, dezvoltare de software sau cercetare-dezvoltare. În schimb, serviciile vagi precum „branding regional” sau „monitorizare strategică” ar putea intra într-o zonă cu regim special.
  2. Praguri valorice și toleranțe rezonabile
    De exemplu, se poate stabili că totalul cheltuielilor cu servicii intragrup externe nu poate depăși un anumit procent din cifra de afaceri – să zicem 5%. Peste acest plafon, se cere justificare suplimentară sau intervine limitarea deductibilității.
  3. Dosare de justificare simplificate și standardizate
    În loc de dosare voluminoase și greu de evaluat, companiile ar putea depune un raport anual clar, standardizat, în care explică structura cheltuielilor intragrup, metoda de stabilire a prețurilor și valoarea adăugată obținută. Asta ar ajuta și ANAF-ul, și companiile să vorbească aceeași limbă.
  4. Sancțiuni progresive, nu punitive
    Nu orice neconformitate trebuie pedepsită drastic. Se poate începe cu:

    • avertisment scris,
    • recalificare fiscală parțială,
    • penalizare proporțională,
    • și doar în caz de abuz clar, sancțiuni severe sau blocarea deductibilității.
  5. O perioadă de tranziție
    Orice schimbare majoră are nevoie de timp pentru implementare. Firmele trebuie informate, consultanții trebuie instruiți, autoritățile trebuie pregătite. O perioadă de 12–24 de luni de adaptare ar fi esențială pentru a introduce o reformă fără haos.
  6. Crearea unei structuri specializate în prețuri de transfer
    La nivelul ANAF, o direcție dedicată analizei și controlului prețurilor de transfer ar putea analiza dosarele cu competență reală, pe baze economice și nu doar juridice. Companiile ar ști că sunt verificate profesionist, nu doar „bifate”.

Aceasta este direcția pe care o propun tot mai mulți economiști și specialiști în fiscalitate: reguli clare, echilibru între fermitate și flexibilitate, și un cadru predictibil care să descurajeze abuzul, fără să alunge investițiile corecte.

Concluzie: între profit și responsabilitate

Externalizarea profiturilor nu este, în sine, un păcat economic. Este un instrument de business, folosit de companii din întreaga lume. Dar, ca orice instrument, poate fi folosit responsabil sau abuziv.

România are nevoie de o legislație mai clară și mai fermă în această zonă. Nu pentru a-i pedepsi pe cei care investesc, ci pentru a-i stimula pe cei care aleg să fie parte corectă a unui joc care trebuie să fie echitabil.

Pentru că, în cele din urmă, o economie sănătoasă nu se construiește doar cu cifre, ci și cu încredere.
Iar încrederea vine din echilibru: între profit și moralitate, între libertate și responsabilitate, între interesul privat și binele comun.

Cătălin Roman
Fondator, ATI Consultants –HUB Servicii Integrate de Afaceri