Nu trăim doar moartea unui fost președinte, ci încheierea simbolică – deși poate doar formală – a unei perioade de tranziție în care România a oscilat între trecutul comunist și aspirațiile democratice. Un capitol care a definit decenii întregi prin ambiguitate, compromis și lipsa unui adevărat proces de asumare a istoriei.

Pentru cei care am fost în Piața Universității în 1990, care am cântat „Imnul Golanilor”, care am strigat „Cine a stat 5 ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”, moartea lui Iliescu nu e doar o știre de televiziune. E o rană care pulsează din nou. E o întoarcere bruscă în timp, în zilele acelea în care credeam că România chiar poate deveni altceva.

Pe 14 iunie 1990, eram acolo când au venit minerii. Am văzut cu ochii mei cum se năruia speranța naivă a unei revoluții autentice. Am simțit frica, furia, neputința și trădarea. Ion Iliescu, în mod direct, a fost artizanul acelui moment de teroare „originală”. A trimis scrisoare deschisă „oamenilor muncii din subteran”, dar a închis gura tinerilor din Piață. Și o dată cu gura, și viitorul.

Dacî cineva mi-ar fi spus atunci, în ’90 că peste 10 ani îl voi vota pe Iliescu, aș fi zis că nu e sănătos! Și totuți da, 10 ani mai târziu, în anul 2000 am fost forțat — poate ca mulți alții — să votez cu Iliescu, ca să nu câștige Vadim. A fost cea mai amară alegere politică din viața mea. M-a durut mâna pe buletinul de vot. Și m-a durut sufletul în seara în care am realizat că democrația noastră încă era captivă între doi poli ai aceluiași sistem opresiv.

Pentru unii, Ion Iliescu va rămâne „cel care a salvat România de haos” după Revoluție. Pentru alții, „comunistul vopsit”, „emanatul” tranziției. Pentru unii, politicianul cu față blândă, voce calmă și discurs prudent. Pentru noi, cei din Piața Universității, a fost trădătorul speranțelor de libertate.

A condus România cu zâmbetul blând al unei autorități care nu și-a cerut niciodată iertare. N-a fost condamnat pentru Mineriade, pentru sângele din decembrie, pentru manipulările grosolane ale televiziunii de stat. N-a fost niciodată cu adevărat tras la răspundere. A murit liber și onorat de statul român, într-o țară pe care a ținut-o pe loc sub iluzia unei stabilități post-comuniste.

Dar moartea lui e și o oportunitate pentru generația noastră. Să ne reamintim cine suntem, ce am trăit și ce am luptat. Să nu ne lăsăm povestea rescrisă în cărțile de istorie de vocile care nu au fost acolo.

Ce urmează după Iliescu?

Poate că moartea lui Ion Iliescu va marca, în sfârșit, începutul real al unei epoci post-comuniste autentice. Poate că, odată cu dispariția celor care au condus tranziția, vom putea să vorbim liber despre crimele nerezolvate, despre iluziile întreținute, despre cât de scump ne-au costat deciziile de a „nu răscoli trecutul”.

Pentru mine, Ion Iliescu nu e doar un fost președinte. E simbolul unei generații de lideri care ne-a înșelat. Și, totodată, a alegerii imposibile de a vota „răul cel mai mic”. O alegere pe care n-o pot uita și n-o pot ierta.

Și poate, abia acum, după moartea lui, putem începe cu adevărat să construim o Românie nouă, pe ruinele adevărului — și nu pe tăcerea convenabilă a „reconcilierii naționale”. O reconciliare care a închis ochii, dar nu și rănile. Pentru că iată, în locul adevărului asumat, au apărut caricaturi ale trecutului: Călin Georgescu, produsul steril al unei elite autoiluzionate, care n-a creat nimic, n-a condus nimic, dar a vorbit mereu de parcă ar fi avut o misiune istorică; cu un discurs împănat de termeni pompoși, „suveranistul” de serviciu jonglează cu lozinci despre demnitate, pământ și suveranitate, dar în spatele cuvintelor nu e nimic altceva decât o înșiruire de abstracțiuni rupte de realitate și bineînțeles George Simion, expresia vulgară a eșecului nostru colectiv de a separa radicalismul de legitimitate. Simion a crescut în spațiul lăsat liber de politicieni fără coloană, dar și fără viziune. S-a strecurat printre golurile democrației cu o retorică simplistă, aproape rudimentară, construită din dușmani imaginari: „străinii”, „sistemul”, „Uniunea Europeană”, „soroșiștii”, „vacciniștii”, „trădătorii”. E un haiduc de talk-show și un scandalagiu de profesie.

Amândoi sunt produse directe ale unei istorii nespuse, ale unei tranziții care n-a vindecat, ci a ascuns.

A fost o dată ca-n poveștiA fost în RomâniaO mare gașcă de golani…

Mircea Corneliu Petrea