De fiecare dată când presiunea pe bugetul de stat crește, România redeschide aceeași dezbatere: renunțarea la cota unică și trecerea la un sistem de impozitare progresivă. Argumentele sunt recurente — echitate socială, aliniere la practicile europene, reducerea inegalităților — însă aplicarea concretă ridică probleme structurale majore.

Veronica Duțu: „Întrebarea nu este dacă impozitul progresiv e corect, ci dacă România îl poate aplica corect”

Consultanta fiscală Veronica Duțu atrage atenția că discuția despre impozitul progresiv este, în primul rând, una de context, nu de ideologie.

„Impozitul progresiv este, din punct de vedere teoretic, un instrument fiscal corect. El presupune că persoanele cu venituri mai mari contribuie proporțional mai mult la bugetul public. În economii mature, acest sistem funcționează pentru că există o bază largă de impozitare și un grad ridicat de conformare fiscală.”

Problema României este însă structura veniturilor, nu nivelul cotelor.

„În România, veniturile mari nu sunt realizate preponderent din salarii. Ele provin din dividende, din afaceri, din structuri juridice, din investiții sau alte surse care nu ar fi afectate semnificativ de un impozit progresiv aplicat pe salarii.”

Riscul major: taxarea clasei de mijloc

În acest context, Veronica Duțu avertizează că un sistem progresiv implementat superficial ar avea un efect invers celui declarat public.

„Un impozit progresiv aplicat în principal pe salarii ar lovi direct clasa de mijloc — exact segmentul care susține consumul, economia și bugetul de stat. Cei care trăiesc exclusiv din salariu nu au flexibilitatea de a-și muta veniturile în alte forme.”

Mai mult, într-o economie cu evaziune ridicată și capacitate administrativă limitată, diferențele de tratament fiscal s-ar adânci.

„Cei care sunt corecți vor plăti mai mult. Cei care optimizează agresiv sau evită fiscalizarea vor continua să plătească relativ puțin. Asta nu este echitate fiscală.”

De ce cota unică rămâne relevantă

Fără a idealiza cota unică, consultanta fiscală consideră că aceasta este, în prezent, mai potrivită pentru realitatea românească.

„Cota unică este simplă, predictibilă și ușor de administrat. Nu penalizează performanța și transmite un semnal important: munca suplimentară este recompensată, nu sancționată.”

În plus, aceasta a contribuit la stabilitate fiscală și la formalizarea veniturilor într-o economie aflată încă în proces de maturizare.

„Echitatea socială se poate construi și prin alte instrumente: deduceri țintite pentru educație și sănătate, politici de sprijin pentru familii, combaterea reală a evaziunii fiscale. Cotele mai mari nu sunt, singure, o soluție.”

Gabriel Biriș: „Discuția despre impozitul progresiv ocolește problema reală”

Consultantul fiscal Gabriel Biriș merge mai departe și pune sub semnul întrebării utilitatea practică a acestei dezbateri.

„Întrebarea esențială este din ce se va colecta acest impozit progresiv. Dacă vorbim de salarii, atunci nu discutăm despre taxarea bogaților, ci despre taxarea clasei de mijloc.”

Biriș subliniază că nici argumentul creșterii veniturilor bugetare nu este susținut de datele istorice.

„Cota unică de 16% a adus venituri mai mari la buget, ca pondere în PIB, decât sistemul progresiv anterior. Problema nu este nivelul impozitării, ci incapacitatea statului de a colecta eficient.”

În plus, statul admite că administrația fiscală nu este pregătită pentru un sistem mai complex.

„Ajungem să investim masiv în IT, consultanță și birocrație pentru a obține, în final, rezultate mai slabe.”

O dezbatere care evită reformele incomode

În opinia lui Gabriel Biriș, tema impozitului progresiv este convenabilă politic tocmai pentru că mută atenția de la reforme structurale dificile.

„Este mai ușor să vorbim despre cote de impozitare decât despre reforma administrației, achiziții publice, reducerea risipei sau eliminarea privilegiilor.”

Impozitul progresiv nu este o idee greșită în sine. Dar, în România, aplicarea sa în lipsa unei baze solide de venituri și a unei administrații fiscale eficiente riscă să producă mai multă inechitate, nu mai puțină.

Până la reformarea statului, cota unică rămâne un instrument imperfect, dar stabil — iar orice schimbare făcută din rațiuni politice, nu economice, riscă să lovească exact în contribuabilii care susțin sistemul.