M-a luat de mână fără să mă întrebe dacă o las și-am mers împreună prin iarba colorată în roșu. „E Halloween”, a spus cu voce gâtuită și i-am simțit mâna osoasă strângându-mi palma cu priceperea unuia obișnuit să achiziționeze prizonieri.

Observ că-i curge nasul, „o fi răcită, săraca”, îmi zic, „e greu și de ea să-și târască coasa ruginită fâșâind prin lume”. Respir sacadat, mi-ar plăcea plimbarea, dar sunt îmbrăcată subțire și am oroare de vietăți ascunse în iarba roșie, chiar dacă totul e numai în visul meu.

Visele mele se întrerup numai în două cazuri: când am nevoie la baie sau când se apropie un orgasm nocturn. Din nefericire, nevoia la baie e cea care îmi smulge mâna din cea a morții, rămâne ca proasta singură, în mijlocul macilor și eu zâmbesc mulțumită intrând la baie și bucurându-mă de eliberarea nevoii primordiale care zădărnicește orice tenativă a morții, fie ea și în vis.

Dar, zău așa, cu atâtea schimbări și evoluții urieșești ale tehnologiei, ar trebui să se ocupe serios cineva de ea, de moarte, adică prea e murdară și neîngrijită. Și încă ceva: miroase a transpirație. „Puțină grijă de tine, ce dumnezeu”, mormăi eu somnoroasă, întorcându-mă pe partea cealaltă, în timp ce visul se termină și-i ia loc altul, unde sunt și multe culori, dar nicio sărbătoare.

Clara Marinescu