Şi libertatea dormea în plumb…

Când eram mică şi doream să mă izolez de toţi şi toate, mă băgam în pat şi-mi trăgeam pătura peste cap. „Uite, acum nu mai sunt decât eu, a dispărut orice altceva”, îmi spuneam, rămânând acolo, apărată de căldura aşternutului şi de întuneric. Eram doar eu şi-mi era bine doar cu mine însămi. De zeci de ani încerc să perfecţionez jocul şi să trag, de data acesta, o pătură imaginară, o cortină de plumb peste cea de fier care mi-a întunecat copilăria, adolescenţa şi primii ani de tinereţe, dar nu pot, orice aş face parcă e în zadar şi amintirile muşcă din carnea ţinerii de minte, o sfredelesc până la durere ca o nevoie imperioasă a spunerii, un katharsis care doar el mai poate vindeca rănile rămase încă neînchise; e o respiraţie această mânie ce mă umple şi care, într-un fel sau altul, trebuie să iasă, eliberându-mă şi vindecând ceea ce se mai poate vindeca.Dar nu ştiu cum să încep. Poate că cel mai nimerit ar fi să spun că a fost odată, cu mulţi ani în urmă, dar nu chiar aşa de mulţi, o ţară în care mâncarea era aproape interzisă. Cum ar fi introducerea asta? Cred că se apropie cel mai mult de adevărul acelor ani de prohibiţie a strictului necesar, când apa şi aerul ce mai rămăseseră la liber, dar şi ele aproape că purtau otrăvurile şi mirosul pestilenţial al comunismului. Circula în copilăria mea un fel de banc, jurământul şoimului patriei: „Jur să cresc mare şi voinic fără să mănânc nimic.” Mâncarea era supremul lux pe atunci, să ai în casă de toate; şi era şi chinul de a le procura. Dar pentru un om normal, fără relaţii sus-puse sau bani mulţi ca să le cumpere la suprapreţ, era imposibil să le strângă pe toate odată, doar dacă nu făcea tur de forţă şi război al nervilor pe la mii de cozi în spatele alimentarelor. Ca nişte cerşetori se aşezau oamenii la rândurile nesfârşite formate mereu nu în faţa intrării ci „pe din dos”, cum se spunea, nu care cumva să se vadă din strada principală viermuiala amărâţilor, disperaţi să cumpere orice, nu conta, orice era binevenit şi necesar în frigider. „Uite, năpârcile, cum au ieşit la mâncare, să se îndoape, nu se mai satură”, spunea scârbită de noi, ăştia din Bucureşti, madam Ceauşescu. După care s-a dat dispoziţie să nu mai fie cozile la vedere, ci numai în spatele prăvăliilor. Nu ştiu să spun exact cât anume se stătea la rând, ore lungi, nesfârşite, uneori oamenii îşi lăsau loc de seara, sau chiar rămâneau acolo, daca se ştia sigur că la prima oră vine maşina şi se aduc mai multe lucruri. „Năpârcile” aveau scăunele pliante şi sticluţe cu cafea, celebra băutură denumită nechezol, pentru că era făcută din năut, orz şi probabil un zece la sută cafea. Unii bătrâni cu pensii mici stăteau permanent la coadă pentru alţii şi vindeau mâncarea cu ceva mai mult. Obişnuiţii cozilor se ştiau deja între ei, îşi ţineau locul, povesteau de pe-acasă, se certau când li se părea că un altul se bagă în faţă, cei care stăteau foarte aproape de magazin mai invitau pe câte cineva acasă la un ceai, o supă caldă iarna, să se mai încălzească puţin, se spuneau bancuri ca să mai treacă timpul, le mai venea rău câteodată în înghesuială, cei în vârstă erau împinşi, înghiontiţi, striviţi de altii mai în putere. Din mulţimea aflată în spate se auzeau ţipete: „daţi doar două pungi să ajungă şi la noi, că stăm de la trei noaptea”, „nu mai împingeţi aşa că o striviţi pe femeia asta, animalelor, aveţi şi voi bătrâni acasă”. Apoi vocea plină de importanţă a vânzătoarei: „nu mai staţi, că puii s-au terminat; mai sunt doar tacâmuri, trei lăzi….”. La un moment dat începuseră să vândă nişte pungi în care se aflau câte doi pui mici, cam cât pumnul fiecare, un soi de mortăciuni emaciate, sfrijite, ca veniţi de la Auschwitz, de-ţi era şi silă să-i priveşti. Lumea îi botezase fraţii Petreuș, dar se bucurau şi de ei, dându-şi reţete fanteziste în care elementul de bază erau aceste prăpădenii cel puţin greţoase şi care trezeau bănuiala că au murit în coteţul socialist înainte de a fi tăiaţi. Rămân la părerea că marile gospodine s-au format atunci, în vremurile acelea de lipsuri, când dintr-un pui scoteai trei, patru feluri de mâncare: o supă, un pilaf din aripi şi spate, iar din piept şi pulpe o friptură cu garnitură de legume sau un ostropel. Nu-i mare lucru să găteşti bine acum cu toată varietatea asta de produse, dar atunci ingeniozitatea culinară era la cote maxime şi femeile îşi dădeau una alteia fel de fel de ponturi menite să mai suplinească amarul lipsurilor. La prăjiturile cu mai multe ouă puteai înlocui unul sau două cu o lingură de smântână, untul cu margarină (în mare vogă se afla margarina Rama, considerată mai bună decât untul nostru), tocătura de carne pentru chiftele era înmulţită cu nişte salam dat prin maşină împreună cu carnea, cafeaua naturală cumpărată pe sub mână primea un adaos de nechezol pentru a ţine mai mult, ciupercile înlocuiau o cantitate de carne din musaca (o luasem înaintea nutriţioniştilor de astăzi), uleiul şi zahărul din prăjituri se foloseau în cantitate ceva mai mică decât spunea reţeta, doar-doar s-o mai economisi ceva. La noi, bunica mea, responsabilă cu sectorul bucătăriei, refuza să facă rabat când era vorba de ceva special, aşa că orice sărbătoare însemna cozi nesfârşite cu mult înaintea evenimentului, pentru a reuşi să pună pe masă ce îşi propusese.

Nu, n-am uitat nici o secundă și nici nu cred că o voi putea face vreodată; amintirea acelor ani e tatuată în fiecare centimentru din pielea mea și încă în fiecare neuron, așa cum în genele noastre boala își are tiparul ei bine stabilit, înainte și după declanșare. N-am uitat umilința supunerii în tăcere și abia acum, în anii maturității, realizez că până și micile noastre bucurii purtau pe atunci parfumul tristeții, bucurii de oameni necăjiți, închiși sub clopotul neștiinței menținută prin teroare, loviți prin anihilarea oricărei dorințe de mai bine și frumos. Atât de multe amintiri se năpustesc asupra mea, clamându-și dreptul de a fi scoase la iveală din pâcla timpului, încât mi-e greu să fac o selecție riguroasă a lor, ceea ce face ca poveștile să se întretaie asemenea unei țesături cu fire lungi, prinse între ele prin noduri complicate. De exemplu, următorul lucru care îmi vine acum în minte este că luxul suprem al adolescenței mele socialiste era paharul cu Pepsi băut alături de profiterolul dintr-o cofetărie din centrul Bucureștiului, singurele locuri unde mai găseai o prăjitură ca lumea fără gust de margarină, alune prăjite cu sare, fursecuri, vișine în ciocolată (după care nu m-am omorât niciodată) și alte asemenea delicatese invizibile prin alte părți. Nefiind mare consumatoare de dulciuri pe vremea aceea, nu mă încânta decât ciocolata, în special niște cutii cu bomboane numite Postăvarul și cred că am primit de vreo câteva ori și niște urși de ciocolată, iepurii sau Moș Crăciunii find, bineînțeles, prohibiți și chiar necunoscuți, într-o țară în care, la școală, ni se organiza discotecă în seara de Înviere iar Axente, profesorul de istorie, mic și îndesat, cu niște ochișori porcini, vicleni, ne sfătuia mieros să mâncăm ouăle proaspăt fierte și nu vopsite cu zile întregi înainte. O plăcere cu a cărei nostalgie am rămas, totuși, erau pungile cu cartofi prăjiți. Nici pomeneală de chipsurile actuale, cu arome și ambalaje lucioase, chimicale și gusturi fistichii; erau felii foarte subțiri de cartofi, prăjite crocant în baie de ulei și puse în punguțe de plastic transparent, modeste ca niște rude sărace de la țară, dar cu gust incredibil de bun. Și, dacă la ei mai adăugam și un crenvurșt în chiflă (de hotdog încă nu auzise lumea), ne puteam considera fericiți. Era o problemă să ți se facă foame pe stradă pentru că abia dacă găseai câte un chioșc, pe ici, pe colo, de unde să iei ceva. Vara erau niște tonete la care se vindeau răcoritoare, nu mai țin minte gustul, dar știu că de sete beam toți; nu se gândea nimeni cu spaimă la conținut, doar bătrânii clătinau din cap, povestind ce lucruri bune se făceau „în timpurile normale”. Aveam Brifcor, apărut în ultimii ani, dar o băutură adorată de copii, în special, era BemBem, botezată după numele bebelușului din Fred și Barney. Cico era soluția cea mai la îndemână, când nu găseai altceva mai bun. În anii aceia produsele urmau linia de bază, fără multe delicatese culinare sau sortimente. Se bea lapte la sticlă de un litru. Un singur produs. Lapte și atât. Iaurt în borcănele, lăsate de mașina care le livra împreună cu laptele, în navete, în fața magazinului de pâine și lactate. Pe tejgheaua de lemn a vânzătoarei trona un cuțit enorm cu care ți se tăia o jumătate de pâine, în cazul în care atât doreai. Pâine albă, intermediară sau neagră. Altceva nu prea mai găseai la brutărie, în afara eternelor batoane cu mac pe care le găseam și la chioșcul școlii și pe care le-am urât în toți anii de școală comunistă. Cine dorea lapte sau iaurt trebuia să se trezească devreme și să fie la magazin cel târziu la șapte, altminteri navetele se terminau într-o clipă și rămâneai fără singura sursă amărâtă de calciu, cât de cât disponibilă, brânzeturile (adică telemea de șaișpe ori de douășpatru, eventual cașcaval) obținându-se cu prețul unor cozi interminabile la care de obicei te așezai fără să ai o idee clară la ce anume…se afla că urmează să vină mașina, dar rareori vânzătorii știau ce vor primi. De altfel, era o practică generală aceea ca gospodinele să meargă la piață la prima oră ca să găsească ceva mai de Doamne-ajută, salariatele fiind nevoite să apeleze la rude, vecine sau să amâne cumpărăturile pentru zilele de duminică sau pentru singura zi liberă de sâmbătă din lună. Marfa oricum nu se bucura de mare variație, se mânca în funcție de sezoane, în nici un caz nu vedeam căpșuni iarna sau banane și citrice vara, importurile alimentare erau slabe, iar fantezia culinară prindea aripi numai când era vorba de valorificarea la maximum a puținelor resurse de hrană existente. Nu știu cum se procurau alimentele în provincie, dar în București se stătea la coadă ore întregi, se lăsa uneori rând de seara, iar casele de comenzi erau o opțiune doar pentru cei ce își permiteau financiar să plătească mai mult, ca și cumpăratul pe sub mână, unde se mergea cam la dublu.

Nicolae Ceaușescu (1918-1989), a fost președintele României între 1967 și 1989. A fost împușcat pe 25 decembrie 1989.

Cine spune că a trăit bine și îndestulat pe vremea lui Ceaușescu, că a avut de toate și i-a mers bine, înseamnă că ori e tâmpit, a făcut parte dintre acoliții comunismului, ori a avut un serviciu care i-a dat mână liberă la furat și escrocherii, conform principiului că o mână spală pe alta și amândouă fața; se serveau unii pe alții, ăla care lucra la restaurant vindea carne la suprapreț și avea în schimb relații peste tot, cel de la prelucrarea laptelui făcea schimb cu cel de la fermele de carne, pachetele de Kent și cafea deschideau toate ușile și cei care mai primeau câte ceva de la rudele din străinătate erau ținuți la mare preț. Era aproape inexistentă ideea de sortiment. La restaurant erau vreo două feluri de ciorbă, friptură sau organe la grătar și eternii mici; poate la cele cu specific românesc să mai fi văzut prin meniu o tochitură sau niște sarmale. Cafea sau ness, fără rafinamente (mor când comand o cafea și mă întreabă de care: latte macchiato, espresso lung sau scurt, capuccino, cu lapte sau fără, cu sau fără cofeină, și altele și altele).    Mai târziu, după ce am terminat liceul, apăruse în bulevardul Titulescu o pizzerie, local arhiplin de oamenii care veneau să deguste felul occidental, alături de un pahar cu vin roșu, dulce. Nu-mi amintesc să fi avut mai mult de un sortiment, dar mai știu și acum cu ce plăcere turnam pe deasupra sosul de roșii adus suplimentar la masă și totul parcă exercita o magie asupra noastră când mâncam acolo, ne simțeam importanți și moderni, fără să bănuim că undeva, departe, în alte țări, se serveau în aceleași localuri zeci de feluri de pizza și că ceea ce se pune peste blat se cheamă topping.

Era o viață simplă, câteodată savuroasă în autenticul ei, alteori pur și simplu grea.  Telefonul ni s-a instalat, după nenumarate cereri depuse, când aveam vreo patru, cinci ani; nu mulți aveau, așa că nu trecea zi să nu ne trezim la ușă cu vreun vecin care cerea voie să-și sune un neam cu probleme urgente. Tot atunci a venit și televizorul, din cel cu lămpi, firește. Îl am și acum într-o poză cu mine mică, îmbrăcată în rochia cu personaje din desene animate și cu o minge enormă din cauciuc, în felii colorate. Sâmbăta după-amiază ne strângeam cu toții în fața lui, să vedem emisiunea lui Tudor Vornicu și, a doua zi, albumul duminical, ocazie cu care mai vedeam un cuplet, mai ascultam o arie, un cântec străin, erau filme în serial, dans modern sau balet, oameni de cultură invitați, o feerie comparativ cu cele două, trei ore de program zilnic, din care mai mult timp se ducea cu știrile despre Ceaușescu sau emisiunea despre viața satului. Abia așteptam Meridiane muzicale, pentru că acolo se mai strecurau și cântăreți la modă pe vremea aceea, asta după ce ne intoxicau cu Alla Pugaciova, Helena Vondrackova și alții ca ei, promovați pentru că erau, ca și noi, din blocul socialist.

De Crăciun, dacă aveam noroc să cadă duminica sau în sâmbăta liberă lunară era perfect; altfel, salariații cărau după ei câte un borcan cu câteva sarmale, o bucățică de friptură și puțin cozonac și mâncau cu toții prânzul care s-ar fi dorit în familie, înjurând pe înfundate comunismul și acoliții lui. Ca orice copil, îmi amintesc sărbătorile iernii cu bradul frumos împodobit și jucării sub el, mirosul de dulciuri și sarmale, musafirii și toți cei dragi nouă strânși laolaltă în jurul mesei încărcate cu prețul unor zile chinuitoare de stat la coadă în înghesuială și frig. Da, frigul…cât de umilitor e să-ți fie frig în propria casă!…Iarna, când era gerul mai mare, exista mereu câte o săptămână în care ni se opreau, intenționat, căldura (aproape de tot) și apa caldă, iar gazele abia pâlpâiau. Ca să fie toată lumea mulțumită, gazele veneau în bloc de sus în jos, iar apa caldă invers. Așa că noi, la parter, mai puteam spăla un vas și cei de la etajele superioare aveau flacără de o cafea. Mama și bunica se trezeau noaptea, când era focul ceva mai bun, și reușeau în câteva ore să fiarbă ceva de mâncare, peste zi folosind un reșou pe care se încălzea și apa pentru spălat, o corvoadă necesară care cerea pregătiri speciale: întâi se ducea în baie un radiator care să dezmorțească atmosfera de congelator, apa se încălzea îndelung pe reșoul amărât, urma spălatul resimțit ca o penitență pentru cine știe ce păcate și cana cu ceai fierbinte menită să reducă riscul unei răceli de cele mai multe ori inevitabilă. Dacă se mai întrerupea și lumina câteodată, tacâmul era complet. Revenirea la o stare de așa-zisă normalitate a căldurii și apei calde era prilej de sărbătoare, iar băile și mâncarea gătită la ore rezonabile ne făceau să ne simțim ca în bancul evreiesc în care Ițic, supărat că n-are spațiu în casă, aduce în singura cameră, la sfatul rabinului, animalele de curte, soacra, cumnata și sora nemăritată, pe urmă scapă de toți și i se pare cocioaba palat.

În timpul verii familiile plecau de obicei la munte sau la mare, la rudele de prin alte părți ale țării sau în câte un tur de vizitare a obiectivelor turistice, tot din România. Nu prea se făceau concedii în străinătate, dar citeam cărți de călătorii și știam mai bine decât acum ce-ar fi de văzut acolo, cum erau oamenii și cultura lor, ne plimbam pe pagini prin muzeele lumii și nici o secundă nu ne gândeam să vedem Occidentul doar pentru shopping, cum se poartă în zilele noastre. Totul avea preț: o iconiță de la Ierusalim, adusă de prieteni evrei, niște ilustrate, povestirile celor care mai reușeau să scape în câte o vacanță peste hotare. Ne miram de bomboanele pentru diabetici și mestecam fericiți guma în culori și forme cu mult mai variate decât eternele lame de astăzi, în vreme ce jucam „tăblițe”, adică luam capace de bere străină, un alt lux rarisim, le băteam cu o piatră până le netezeam bine, după care făceam schimb, în funcție de câte aveam dintr-o anume marcă. Jocurile noastre erau afară, cu toți copiii din vecinătate, distracții firești ale vârstei noastre de atunci, cu cățărări prin copaci, mers cu bicicleta, bătut cu zăpadă, certuri furtunoase și împăcări de gura părinților. Teribil îmi plăcea să trag cu praștia în tot ce prindeam, niciodată însă în păsări sau animale; preferam țintele obișnuite sau câte o vecină mai antipatică pe care o ocheam din spatele balconului; săptămânal se lăsa cu reclamații, confiscarea praștiei și chiar câte o corecție cu pliciul de muște (unul galben, cu coadă neagră), pe care bunică-mea, aprigă la mânie, îl mai aplica pe mine când nu mai avea argument. Praștiile au fost bucuria copilăriei mele și sigur mai știu și acum să confecționez una, numai să am ceva cablu, liță pentru scobițe și o bucată de elastic din care să scot unul dintre firele subțiri și rotunde care formează banda.

Când am intrat în anii adolescenței, la modă erau deja casetofoanele sau celebrul magnetofon Kashtan, ceea ce aducea o problemă în plus, aceea a muzicii. De unde să tragi piese noi, când la toate posturile de radio nu auzeai decât Alla Pugaciova, Udo Jürgens, surorile Kessler și doar din joi în Paști ceva Iglesias, Abba, Boney M… Se vindeau pe sub mână casete sau benzi cu muzică trasă în discotecă sau se mai obținea câte un original cu stat la coadă la magazinele de profil și ciubucuri substanțiale date vânzătorilor; se ascultau până la epuizare aceleași piese și se făcea schimb, se dansa după ele la ceaiurile la care mergeam toți eleganți, cu ce aveam mai bun pe noi, contribuind fiecare cu câte ceva pentru gustări și sucuri. Părinții celui la care se ținea ceaiul erau întotdeauna acasă în familiile respectabile, chiar dacă exilați în câte o cameră din care mai răsăreau să ne servească repede cu un platou, să facă o cafea și să mai arunce un ochi rapid la atmosferă, că doar purtau răspunderea petrecerii și dăduseră asigurări serioase „să stați liniștiți că avem grijă de ei, nu se întâmplă nimic”; mare bucurie când, prin ultimul an de liceu sau imediat după, eram tratați, la câte o zi de naștere sau revelion,  cu un pahar de vin sau șampanie, că doar eram și noi mari de-acum. Am fost generația celor cărora părinții, până în ultimul an de școală, ne strigau dimineața „vezi ce faci la ore, fii atent la ce spune profesorul și să nu răspunzi cumva urât, să-mi crape obrazul de rușine când vin la ședință”. Nici nu mă gândeam că într-o zi, peste ani, voi sta eu însămi la catedră, auzind alți elevi, din alte vremuri,  amenințând profesorii cu tăierea gâtului, violul, bătaia, punând cerneală sau cuie pe scaunul căruia uneori îi descleiau câte un picior, lăsând șopârle în sertar sau țintindu-i cu mingea prin curtea școlii. Eram generația fetelor care păstrau inocența vârstei savurând prima urmă de ruj roz pal, a ciorapului de mătase purtat la o ocazie specială, a primului sărut pe aleile unui parc, a întrebărilor care își așteptau cuminți răspunsul; făceam schimb de cărți, mergeam duminca dimineață la matineele teatrelor și sălilor de concert și știu că, deși părem în ochii celor de acum un fel de dinozauri vetuști și caraghioși, noi trăiam frumos, fără să ardem etapele, savuram anticiparea și filtram totul prin suflet, nu ne era rușine să fim romantici, nu ne speria sentimentul, doar riscul care ar fi putut decurge din el. Pe atunci oamenii nu făceau sex, ci dragoste, numai că ea era, uneori, aducătoare de moarte. Cum întreruperea de sarcină era interzisă prin lege, ca și contraceptivele, am văzut în jurul meu femei care, de groaza de a nu mai aduce pe lume încă o ființă chinuită, își riscau viața cu provocări de avort clandestine, în condiții sanitare precare, femei lăsate în spital aproape să moară de septicemie și anchetate de securist până spuneau, dacă mai apucau, numele celui sau celei care declanșase avortul; mame cărora li se impuneau cinci nașteri și să aibă peste patruzeci de ani ca să beneficieze de chiuretaj legal, femei care și-au lăsat copii și familie și au intrat în pământ pentru că așa hotărâseră prin lege comuniștii. Așa a murit o vecină tânără și frumoasă, delicată ca un lujer de floare, mama prietenelor mele din copilărie, mai apoi o colegă de serviciu și altele de care tot auzeam cu spaimă. Când pleca Radu, băiatul vecinilor de palier, să se vadă cu o fată, o auzeam de multe ori pe maică-sa, femeie simplă, fără multă educație, strigând după el: „Radule, dacă te duci cu vreo fată, să pui gumă, mamă, că ne omoară tac-tu dacă vii acasă cu un plod de la una”. În vremurile acelea, când dosarul „bun” era tot ce conta în ochii partidului, copiii erau de altfel și un laț cu care se putea prinde grozav de ușor un bărbat cu perspective, adică ofițer, marinar, activist sau cu funcție de conducere indiferent pe unde. De groaza scandalului sau a retrogradării, omul prefera să se lege la cap cu o țoapă pusă pe căpătuială, de obicei o fătucă abia ieșită de pe băncile liceului, căreia i se găsea imediat un post călduț într-un birou unde freca trei acte de colo colo și învăța să tricoteze, clevetind cu colegele până se făcea ora trei și putea pleca acasă, mutând bârfa de la serviciu la cafeaua cu vecinele de bloc, în căminul comunisto-standardizat, toate în clasicele capoate matlasate sau de diftină (în funcție de vârstă și nivel de educație). Fericitul cuibușor conjugal era, privit cu ochii de acum, anost de tras la indigo, desigur cu micile variațiuni de rigoare dictate de statut financiar sau clasă socială. Degeaba râde lumea de casele actualilor parveniți că nici nu suferă comparație cu ce era la modă în vremea adolescenței mele!… Mai întâi că habar n-aveau oamenii de arta asiatică, indiană, arabă, chineză, japoneză, insulară ca să numesc doar câteva influențe cu care ne colorăm actualmente casele și ținuta. De prisos să spun că nimeni nu dădea vina pe feng-shui dacă n-avea parte de bogăția și fericirea în dragoste pe care oamenii le doreau și pe vremea aceea. Cei mai simpluți ca educație și intelect se lăudau cu carpetele de perete pe care se lăfăiau cerbii veniți să bea apă din lac ori cadânele așteptând languros să fie răpite din serai, țineau la mare preț peștele colorat de pe televizor, florile artificiale care dădeau prilej de invidie între gopodinele ce umblau prin toate magazinele să facă rost de nu știu ce trandafiri, margarete ori alte bălării de plastic, umplând suplimentar și o fructieră doldora de fructe din același material; peste tot erau etalate macrameuri și lasete, gobelinuri care mâncau ochii cucoanelor migălind cu săptămânile la ele spre a se putea lăuda cu truda lor sau chiar a le oferi spre vânzare unora mai puțin talentate. Ceilalți, mai săltați ca nivel cultural, se mândreau și ei cu clasicele covoare persiene făcute la Cisnădie, perdelele ungurești, canapeaua cu fotolii și modelul de bibliotecă nou apărut cu câteva rafturi de cărți și dulap soldățel, vitrina cu ceștile de porțelan și paharele de cristal păstrate ”pentru ocazii”, vazele de cristal roșu sau albastru și, ultimul răcnet în materie de design interior, mochetă în tot apartamentul. Era un adevărat concurs între vecine, colege, neamuri care să-și aranjeze casa mai frumos, asta însemnând să aibă ce au și celelalte, ca să nu rămână mai prejos. Cred că din perioada aceea am rămas cu o aversiune cruntă pentru bărbații care plecau cu covorul pe umăr să-l bată de praf și pentru familiile ieșite în fața blocului ori pe vreun teren mărginaș cu peria și cutia de Dero, spălând covorul în picioarele goale, spre distracția mamei și bunicii care comentau subțire între ele că un persian autentic nu se spală niciodată cu apă și detergent și doar se aspiră și se curăță prin metode mult mai delicate care să nu-i pună în pericol firul de lână și strălucirea culorilor. Un alt accesoriu al bunăstării era, firește, mașina Dacia 1100 sau 1300 pentru care se plăteau rate cu câțiva ani înainte de a o primi, indispensabilă mai ales acelora care aveau rude la țară și trebuiau să-și care de acolo de-ale gurii; spectacolul tipic era acela al familiei care se întorcea acasă duminica după-amiază, cu tatăl scoțând din portbagaj un sac cu cartofi, ceapă, fasole sau ce-o fi fost, mama cu niște sacoșe din care se ițeau niște verdețuri, ascunsă fiind prin cârpele plasei și vreo găină proaspăt tăiată, plus ouă de la păsările curții, apoi de pe bancheta din spate coborau copiii cu câte o minge, ceva flori din grădina de la țară, obosiți și abia așteptând cu toții să-și facă baie, brusc dezobișnuiți de spălatul la lighean și closetul din fundul curții, văitându-se că n-ar mai putea sta acolo în ruptul capului, dar abia așteptând următoarea vizită cănd planificau să mai aducă și alte chestii greu de găsit la oraș.

Complicațiile unui divorț care deteriora considerabil dosarul îi făcea pe domni, pe aceia alcătuiți mai din toporul neaoș, să le mai administreze câteodată o corecție corporală bine simțită, mușamalizată totuși repede la gândul beneficiilor zilnice. Că tot veni vorba de divorț, îmi amintesc cum în cei doi ani de după liceu în care am făcut proiectare mi-a fost dat să aud de un circ care m-a îngrețoșat și m-a revoltat, făcându-mă să nu-l uit nici până în zilele de acum. Eu refuzasem să fiu membră de partid pretextând că nu mă simt încă demnă de o asemenea răspundere (pretext prost văzut de mărimi și pe care l-am plătit dureros de scump ulterior, abia după revoluție, când structurile comuniste s-au transformat în sindicat), dar cei care au luat parte la una dintre ședințele lor mi-au relatat cum au pus-o în discuția organizației de partid pe o amărâtă, o femeie care îndrăznise să divorțeze de un bărbat bețiv după ce o nenorocise în bătăi ani în șir până și-a luat inima în dinți și l-a lăsat. Prima care s-a ridicat s-o critice a fost o seamănă de-a ei, nevasta prim-secretarului de partid, care și-a început discursul cu : „în dubla mea calitate de soție de activist de partid și de mamă”, după care a tocat-o și-a desființat-o în ochii tuturor, fără pic de milă pentru ființa aia necăjită care ședea pe un scaun cu lacrimile șiroaie pe obraji și încercând să explice printre sughițuri de plâns că nu mai putea suporta teroarea și chinul copiilor alături de ea. Muierea aia moralistă era nevasta unui fost strungar care, fiind în tura de noapte, s-a îmbătat și i-a retezat freza două degete, lăsându-l incapabil de muncă; dar fiind bun de gură și bine înfipt politic l-au făcut mai întâi secretar de partid și pe urmă prim-secretar. Imediat după revoluție și-a uitat orientarea comunistă și a devenit lider sindical, trăind la fel de bine, dacă nu chiar și mai și. Plăcerea lui drăcească era să taie și să spânzure după pofta inimii, punând un picior pe grumazul oricui ar fi îndrăznit să protesteze oricât de slab, un ins fără caracter și dram de cultură, disprețuind tot ce ieșea din rama grobianismului de fabrică socialistă în care binevăzuți erau doar ce știau să manevreze vulgarul și grosierul sub toate formele lui (așa arătând că fac parte din popor și nu din clasa foștilor exploatatori), furtișagul și chiulul mascat de pretexte politice. Nu era singurul de altfel, fiind acompaniat de o întreagă clică bine înscăunată la conducere, alcătuită din alți ordinari ocupați să nu piardă rândul la pahar și gata să-și lepede pantalonii pentru orice fătucă mai arătoasă și slabă de minte care avea nevoie de o mutare pe un alt post; uneori nu ezitau doar să latre la ele, doar să-și ia tainul, pe urmă făceau sluj în fața nevestelor despre care nu se sfiau să vorbească birjărește la primul chef între ei. Nici bine nu trecuse revoluția și oameni ca inginerii șefi ai întreprinderii porniseră deja lucrările de construcție ale caselor proprii pe baza materialelor subtilizate din fabrică, ceea ce nu demonstrează decât învățăturile de care se bucuraseră pe la ședințele vremii de tristă amintire, corupția și degradarea morală care, din păcate, s-au instaurat în țară, în anii lor, pentru a nu o mai părăsi niciodată. Comunismul a știut să înjosească omul prin anihilarea ultimei urme de pudoare, a malformat gândirea schimonosind-o în acest mască grotescă pe care aproape toți au ajuns să o poarte chiar și acum, a pervertit valorile până la anularea lor și a redus națiunea la o șleahtă de impostori și oportuniști ahtiați de averi, proclamându-și bunele intenții de pe piedestalul șmecheriei și inculturii, adevărații intelectuali fiind în fapt cei ce au plătit cu viața și distrugerea operei lor. Această hidră cu mii de capete a umilit femeia și maternitatea ei, nimicind feroce până și dreptul ei firesc la decizia de a-și purta de grijă dacă și când hotărăște. Se practicau controalele ginecologice obligatorii în întreprinderi mari, pe motiv că astfel se pot descoperi la timp maladii care pun în pericol sănătatea femeii, în realitate erau menite să detecteze sarcinile și să ia imediat în evidență gravidele, făcând imposibilă o eventuală tentativă de avort. Echipa medicală venea pe nepusă masă, rareori cei de la cabinetul medical deconspirau sosirea lor, transformau imediat o încăpere a dispensarului în sală de consultații și cele care refuzau să se prezinte la control erau amenințate cu blocarea salariului. Așa am trecut pentru prima dată în viață printr-o asemenea consultație, o copilă de nouăsprezece ani și ceva care nu cunoscuse încă din misterul masculin mai mult de un sărut, terorizată că îmi vor bloca leafa din care plăteam deja ratele casei preluate de mine imediat după moartea mamei ce avusese loc cu câteva luni înainte (motiv pentru care mă și angajasem), fără să am timpul necesar familiarizării cu un eveniment uneori traumatizant în viața unei femei, ca să nu mai spun de o fată inocentă, timorată de timiditate și smulsă brusc din confortul propriei neștiințe și decențe. Habar n-aveam ce-i cu masa aceea, ce trebuie să fac și de ce doctorul pregătea un instrumentar care îmi părea la fel cu acela al unei camere de tortură medievală, mă speriau mănușile pe care doctorul și le trăgea calm pe mâini, fișa pe care se apucase să o completeze punându-mi întrebări care la un moment dat m-au blocat și m-am lipit de ușă rotind priviri disperate în jurul meu, neștiind cum să scap din penibilul situației. Pesemne că doctorul, bun psiholog după ce consultase atâtea femei, și-a dat seama prin ce trec și m-a întrebat dacă sunt pentru prima dată acolo. Am erupt ca Vezuviu și i-am spus că îmi blochează salariul dacă nu fac consultul și trebuie să plătesc rata casei fără întârziere, că n-am mai fost niciodată într-un cabinet ginecologic și nici nu intenționez să mai intru a doua oară, că nu sunt bolnavă și nici gravidă întrucât eu…niciodată…încă…etc. Am avut atunci norocul unui doctor care a știut exact ce să-mi spună, cu mare delicatețe, explicându-mi că nu voi putea scăpa de aceste controale în anii ce vor urma, că nu va folosi în cazul meu instrumentele care mă sperie atât și că e bine să fac consultul dacă tot sunt acolo, asigurându-mă că pentru ei, doctorii, femeile sunt doar paciente și nu un obiect de interes personal. Îi păstrez și acum o amintire frumoasă și plină de respect, oriunde ar fi, cu mulțumiri pentru că a avut priceperea și căldura umană de a înlătura spaimele unei copile îngrozită de moarte, făcând-o să nu mai simtă atât de dramatic inevitabilul disconfort al unei situații de care, așa cum mi-a spus, n-am scăpat pe parcursul anilor. Mascarada continua cu listele afișate pe ușa dispensarului în zilele următoare, listă în care femeile se regăseau cu specificațiile „clinic normal”, „virgointactă”, „gravidă” sau ceva de genul „necesită investigații”; bucuria celor care ocupau poziții simple în întreprindere era să vadă care dintre tinerele fete nemăritate e clasată drept clinic normal, ceea ce însemna că nu mai e virgină, dând loc la presupuneri diverse ori chiar scabroase. Totul lua amploarea unui circ ieftin cu femei reduse la stadiul animalier de mamifere bune de prăsilă și verificate periodic în acest scop. Dacă grija față de om ar fi fost pe primul plan, atunci ar fi fost și controale cardiologice obligatorii, analize de sânge făcute la fel și alte investigații utile, fără posibilitatea unor mișmașuri cum se obișnuia…un ciubuc dat cui trebuia și buletinul medical era în ordine. Balcanicul peșcheș, ciubucul, omniprezent pe atunci, ca și acum, deschidea toate ușile, numai că era de altă natură; pachete de Kent, săpunuri Lux, cafea naturală, spray Rexona sau Fa și, desigur, nemuritorul plic strecurat discret în buzunarul nerăbdător. Bunica era cea mai prevăzătoare în problema asta, dosind cu grijă câte ceva ori de câte ori avea ocazia să procure asemenea comori, în șifonierul de nuc al dormitorului, să fie acolo „în caz de nevoie”, asta însemnând o vizită la doctor sau pe la cine știe ce birou oficial. Din când în când, maică-mea, în unire cu mine, o vindecam de această panică, subtilizând amândouă pachetul de Kent din care o tratam generos și pe ea la cafea; se întâmpla când aveam peste optsprezece ani și căpătasem dreptul de a fuma o țigară uneori, de față cu mama, în loc s-o fumez pe ascuns cu prietenele. Bunica sfârșea prin a face haz cu noi și aducându-ne apoi aminte comportamentul imatur cu încăpățânare grecească, până reușeam să facem rost de altul, ținut și el de rezervă pentru calamități.

Din fericire pentru ele, bunica şi străbunica mea au prins eliberarea şi una dintre cele mai vii amintiri ale mele este aceea a unei zile din ianuarie ’90, când abia întorşi la serviciu după zilele revoluţiei, absolut toţi angajaţii am căpătat o primă. În drum spre casă m-am oprit la magazinele din zona pieţei Crângaşi, care erau pline până la refuz de mancare, niciodată nu mai văzusem atâtea alimente la un loc, aproape că mă dureau ochii şi mă înăbuşeam de fericire că le voi face nu o surpriză, ci un regal. Am luat de toate, până la ultimul ban, târând plasele după mine, carne, pui, caşcaval, măsline, muşchi file, compot de ananas, banane şi portocale, sardele. Le-am scos febril pe masa din bucătărie sub ochii lor uimiţi ….cuvintele erau întretăiate de râs, mâinile nu mai pridideau să răscolească în grămadă şi din ochii bunicii şiroiau lacrimi: „să fi trăit şi Cristina să vadă….!

Da, mama nu mai avusese răbdarea aşteptării şi plecase cu trei ani înainte spre alte tărâmuri mai prietenoase ale cerului. A rămas însă, ca într-un joc al imaginaţiei, întrebarea: cum ar fi dacă brusc și prin absurd s-ar întoarce? I-aş face pentru început o cafea cu cardamom şi aș da fuga să-i iau un pachet de Kent, apoi am merge să-i arăt un hypermarket, pet-shopul de lângă casă, unde sunt sigură că ar amuți de încântare, i-aș cumpăra un laptop și după câteva lecții introductive în ceea ce privește internetul i-aș face cont de facebook, deși i s-ar părea straniu cum poți să ai prieteni virtuali și cât de minunați pot fi ei uneori, i-aș lua litri din parfumul preferat, mormane de CD-uri cu muzică clasică și cărți, cărți, cărți, mai ales Radu Gyr, din care am prins-o citind într-o noapte în bucătărie. „Nu care cumva să povestești la liceu, că ne leagă pe toți, nu mai vedem lumina zilei!” Sfaturile cu iz disperat de poruncă  pe care le-am auzit aproape zi de zi în anii de școală și cei câțiva care au urmat, să nu spun, să nu povestesc, să am grijă, să nu mă las provocată, trasă de limbă… Să tac, să înghit și să ascund poveștile familiei mele care nu se asorta cu vremurile acelea, asta am învățat atunci dureros de rapid, să fiu o umbră între multe altele care populau țara cu prezența lor tristă și incomodă,  prizonieri în cătușele unui present confiscat și condamnați la absența viitorului. Ceea ce nu știam atunci era că undeva, în umbra anilor care se pregăteau să vină, tocmai libertatea noastră greu dobândită era aceea care avea să fie încarcerată în plumbul inerției unui popor căruia comunismul îi distorsionase bunul-simț, valorile, dragostea de țară și discernământul alegerilor politice. Eram sclavi, dar bogați în idealuri înalte; urma să fim curând oameni liberi cu idealurile vândute la mezatul unei democrații pe care nu eram pregătiți să o trăim, pentru că generațiile care o apucaseră, înainte de instaurarea regimului, și de la care puteam învăța, fuseseră la rândul lor decimate, înfrânte prin opresiune, terorizate și ajunse să trăiască în umilința supraviețuirii. În final, peste toți și peste toate, a căzut aceeași pâclă grea a resemnării tăcute. Unii au sfâșiat-o și au fugit, câștigându-și o altfel de libertate; departe de plumb, oricare ar fi el.


Conținutul website-ului https://business-talks.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către BUSINESS TALKS sunt protejate prin dispoziţiile legale. Sunt interzise copierea sau reproducerea conţinutului acestui website. Detalii se găsesc în secţiunea Termeni și condiții. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor BUSINESS TALKS, vă rugăm să ne contactați la office@business-talks.ro

  • Ziua Geodezilor Militari

    Ziua Geodezilor Militari este sărbătorită la 12 noiembrie, dată la care, în anul 1859, s-a înfiinţat Serviciul Topografic Militar, notează site-ul […]

  • Ziua Cercetaşilor Militari

    Armata Română sărbătoreşte, la 12 noiembrie, Ziua Cercetaşilor Militari, amintind de constituirea primului element organizat al cercetării în Armata […]