Revenire

Privea după colț, ferită, ca de obicei. Părul roșu ca focul ieșise parțial din cozile ușor ciufulite, iar pistruii de pe nas se ascunseră comic când acesta se încreți într-un plâns tăcut de suferință prea mult zăbovită. Îl vedea din depărtare urcându-se în mașină și demarând cu viteză, cum îi era obiceiul.

Revenise de câteva zile, o săptămână, mai exact, la ea. Și timpul se cuibărise tot, fără trecut și viitor, strivit într-o clepsidră temporară, între patru pereți. Nu știa când va mai pleca, nu știa unde, nu știa dacă. Nu voia să știe nimic despre plecarea lui. Se trezea dimineața și, tăcută, își domolea respirația ca să o audă doar pe a lui și aștepta sprijinită într-un cot, să se trezească și el. Uneori îi contura buzele cu degetul prin aerul ce le acoperea, urca de-a lungul nasului, spre ochi și frunte. Voia să și-l imprime în minte, în timpii goi când înnebunea de dor și chipul lui era singurul care se interpunea între ea și nebunie. De câte ori revenea, nu-i punea întrebări. Știa, întotdeauna, că se va întoarce.

În ultima dimineață, se trezise cu un ghem de frică bântuind-o insistent. Știa că va pleca. Simțea. Se sprijini în cot și încercă, după obiceiul ei, să-i contureze iar trăsăturile feței. Începu cu buzele. Când ajunse la ochi, mâna îi căzu inertă pe pernă. Nu mai putea să o ducă așa. Viața ei nu se putea limita între revenirile lui. Fără nicio emoție, luă revolverul ascuns sub pernă în mână. Metalul rece îi arse mâna, dar nu i-o îndepărtă. Degetul se fixă pe trăgaci și cumpăni. El sau ea? Va putea trăi fără el? Va tresări lumea fără ea?

– Iubito?

Vocea lui o trezi din reverie, iar imaginea revolverului se estompă în întuneric. Nu spuse nimic, doar îl sărută cu dușmănie, durere și pică pe ea pentru că nu avea puterea și voința de a materializa visul. La prânz, el plecă. Se ascunse ca un intrus după colțul blocului, urmărindu-l cu privirea. După ce plecarea lui, oftă. Își strânse bagajele și se îndreptă grăbită spre aeroport.