Memoriile unui gheiș

La început, bărbații au avut această îndeletnicire. Mai târziu, femeile au preluat, nuanțat și ridicat la rang de rafinament această… profesie, până la urmă.

Se numea On. Era înalt, zvelt, cu ochi argintii, migdalați și piele de o culoare incertă. Mișcările lui erau grațioase, iar plutirea pe încălțările sofisticate, făcea ca pizma în rândul femeilor să crească. On iubea. Era artistul preferat al unei Eve cu degete lungi, picior mic și poftă de povești. Îi satisfăcea toate plăcerile, inventându-i povești, dansând și cântând, ba chiar bucătărind. Într-o zi, On nu veni. Eva îl așteptă întreaga zi, cu ochii pe toate ferestrele casei. Constată că, din toate câte i le făcea On, cel mai mult îi lipseau poveștile. Seara, la culcare, nu putu să adoarmă. Îi simțea mirosul, îl vedea proiectat în umbrele de pe pereți, visele i se umpleau de poveștile lui, fără a avea, însă, vreun final. Nu putu să doarmă. A doua zi, la fel. On nu veni și Eva trimise după el. Era de negăsit. Dispăruse fără o vorbă.

Au trecut cîteva zile pline de dor și goale de el, timp în care Eva tremurase, plânsese, slăbise, se rugase. Într-o seară târzie, când dorul îi umpluse periculos de mult patul cu lacrimi amare, găsi sub pernă niște foi, învelite într-o copertă groasă de papirus verde, inscripționat cu semne grafice aurii: erau Memoriile unui geish. On, cel cu tălpile albe, ce-i scăldase până atunci zilele și nopțile în povești muribunde, reînvia acum, cu toată puterea, în poveștile memoriilor lui, câte una pentru fiecare seară, seri numărate pentru tot restul vieții sale, adică, după un calcul simplu, 13 basme timp de 47 de ani, cît mai avea ea de trăit, fără s-o știe.

„A fost odată, ca niciodată, un băiat cu tălpi aurii și plete întunecate, care…”.