Când întinse mâna în întuneric, nu ca să-i contureze formele, ci ca să-l risipească, dădu de un obiect metalic. Părea suspendat, în forma cifrei opt culcată, stabilă și nesprijinită de nimic. Clipi de trei ori, ca să-și obișnuiască ochii cu noaptea aceea bruscă și reuși să se ghideze, cât de cât, după o mică geană de lumină aflată in lateralul ei, care contura o fereastră.
Coborâse în ziua aceea scările pivniței, ca să caute într-un teanc de ziare vechi, unul din anul 1984, anul nașterii ei. Visase asta noaptea trecută și, cu ideea asta în cap, convinsă fiind că e un semn, ajunsese aici. Întotdeauna îi fusese teamă de întuneric, dar o teamă logică, cu nimic mai presus de teama de păianjeni, de exemplu.
Comutatorul pivniței se afla jos, la capătul scărilor, și înjură în surdină ideea lipsită de logică a celui care concepuse astfel construcția acestei cămăruțe. Lăsase ușa de sus deschisă, pentru ca lumina de acolo să o ajute în orientare. Nici nu observase când aceasta se închisese, pentru că dibuise comutatorul de jos și aprinsese becul. Nu apucase să-și rotească de două ori ochii prin cameră, că lumina se stinsese fără să licăre înainte. Nu cunoștea prea bine această încăpere, ajunsese aici de doar patru ori în viața ei, și de fiecare dată însoțită.
Era dimineață și nu înțelegea cu ce era acoperită singura ferestruică a pivniței, de obtura în felul acesta lumina. Ezită dacă să se îndrepte sau nu spre linia vagă de lumină ce contura acel geam, sau dacă să se întoarcă orbește spre trepte și de acolo sus, în casă. Alese prima variantă. Cu mâinile întinse în lateral și cu pașii mici și nesiguri, înainta. Podeaua părea alunecoasă, ceea ce-i ușura înaintarea, se opri o clipă când vârful degetelor de la ambele mâini atinse o suprafață umedă și rece, părea un perete dispus aiurea, căci, după socotelile ei, peretele trebuia să fie în dreapta, la încă doi metri distanță. Era singură acasă, altfel l-ar fi strigat pe fratele ei să-i aducă o lanternă, riscând să îndure batjocura lui legată de teama ei de întuneric. „Un pas, hai, încă unul”, zise tare, apoi râse zgomotos ca să se îmbărbăteze. „Cine m-a pus să mă uit aseară la Amityville…”, bombăni ea, când pielea brațelor i se făcu ca de găină și și le frecă fără menajamente, având impresia că nu unul, ci zeci de păianjeni mișunau de-a lungul ei. Hotărî să scurteze și distanța și timpul, făcând pași mai mari către afurisitul de geam. Călcă într-o găleată, ceva metalic se rostogoli pe jos, se învârti pe loc derutată, conturul geamului dispăru, se simți brusc învăluită de un aer sufocant și înăbușitor, scoase un pui de țipăt care să-i dea curaj, mai scoase unul, apoi râse din nou vânturând brațele. Ajunse la peretele jilav din fața ei, îl pipăi, dădu de cerceveaua ferestrei, apoi de clanță și, spre uimirea ei, se deschise cu ușurință. Geamul era vopsit într-o culoare închisă, de aceea nu se vedea prin el. Când lumina de afară năvăli în încăpere, aruncă rapid privirea în urma ei, și nu văzu niciun obiect metalic suspendat, niciun perete interpus ciudat în miljlocul pivniței și, mai ales, nici o găleată pe jos, după cum SIGUR auzise mai devreme că ar fi răsturnat. Ba, privind mai atentă pe jos, văzu o mulțime de cifre, ca niște piese, răspândite pe… -și aici respiră cu greutate, căci fu primul lucru care o îngrozi cu adevărat- mocheta care acoperea întreaga fundație. Atunci pe ce alunecase ea? Și de unde zgomotul acela metalic? Nu așteptă răspunsuri la întrebări, calculă distanța până la geam, cu un mic avânt se săltă și se prinse de marginea de lemn a tocului ferestrei, de unde cu prețul unor zgârieturi produse de cuie pe care nu le văzuse, reuși să escaladeze peretele și să-și retragă picioarele înainte ca degete lungi, scheletice și reci să i le prindă trăgând-o înapoi.
Se opri după câțiva zeci de metri în mijocul drumului, când se asigură că soarele e soare, ziua nu se stinge și oamenii de pe stradă nu sunt arătări sau criminali în serie.