Înalț ochii către el încet, foarte încet. Poate nu mă vede. Poate are privirea îndreptată în altă parte. Poate se aude un zgomot puternic afară și-și îndreaptă atenția către acolo. Nu știu de ce, dar chiar sunt curioasă cum arată acum.

Flutur genele cu grație și încerc să-mi apropii genunchii amorțiți. Port o cămașă extrem de scurtă, din dantelă neagră. Atât. În cameră e cald și bine, iar eu nu mi-am băut cocktail.ul. Dacă l-aș fi băut, acum continuam să aștept în nemișcare, cu genunchii îndoiți și larg depărtați, cu mâinile cu palmele in sus sprijinite pe ei și ochii plecați. Dar… mă mișc.

O nară mă sâcâie și-mi vine să strănut. Și mi-e teamă. E întuneric în teama mea. Un întuneric roșu, înecat în gemete și rugăminți. Și urăsc starea asta, dar nu mă pot lipsi de ea, căci mă domină.

Continui să înalț ochii. Este în fața mea, iar el stă nemișcat. Așteaptă și eu nu știu ce gândește. Niciodată n-am știut. Și chiar îmi gem genunchii de durere, aș geme și eu, dar nu în felul acela.

În sfârșit, îi văd chipul. Dur și neînduplecat. Mă privește și știu că îi este milă de mine. Milă și încă ceva, nu reușesc să-mi dau seama ce. Asta am căutat întotdeauna, în mod subconștient: un „nuștiuce„. Dar nu milă. Orice, dar nu milă!

Înainte să apuc să deschid gura să spun ceva, îi văd mâna ridicându-se asupra mea si-mi vine să țip, să urlu, să îl lovesc și să-l izbesc, să-l aud pe el implorând îndurare, da, pe el! În loc de asta, mă aud spunând: „Da, stăpâne!”

Clara Marinescu