Într-o epocă în care România pare că se măsoară în stories de Instagram, conflicte politice de 48 de ore și trenduri care ard repede și dispar, piesa de teatru „Ceilalți” vine ca o tăcere apăsătoare care se aude mai tare decât orice viral. Lipsesc, ce-i drept, scandalurile de reality show, dar în schimb apare altceva: o liniște densă, grea, umană, care te face să-ți ții respirația și să te întrebi dacă nu cumva tocmai tăcerea asta spune totul despre lumea în care trăim.

Am văzut spectacolul în această seară și încă îmi răsună în minte nu replicile, ci golurile dintre ele. Pauzele. Gesturile. Aerul greu al unei Românii care nu mai are semnal, nici la telefon, nici la suflet.

O piesă fără strigăt, dar cu ecou

„Ceilalți” e un spectacol construit pe o premisă simplă, dar devastatoare: un om singur într-un sat părăsit din România anului 2024. Nu e un scenariu post-apocaliptic, ci unul hiperrealist. Nu e SF, e documentar poetic. Acest bărbat, ultimul locuitor al satului, nu doar că trăiește în continuare acolo, dar păzește cu grijă casele celorlalți. Nu pentru că va veni cineva, ci poate pentru că altfel s-ar destrăma sensul unei întregi lumi.

Piesa este inspirată de reportajele lui Matei Florian, apărute în revista Formula AS, dar adaptarea scenică realizată de Asociația Art No More depășește simpla ilustrare. Ea propune o formă de antropologie performativă – un document artistic despre România care nu e prezentă în discursul public, dar care persistă în tăcere, în munți, în satele uitate, în oamenii care au rămas.

De ce „Ceilalți”?

Titlul pare să vorbească despre o altă categorie, despre o „alteritate”, despre un „noi și ei”. Dar în timpul spectacolului se produce o răsturnare subtilă. Cei care par inițial marginali – sătenii rămași în alt timp – devin în final o oglindă neliniștitoare pentru noi, cei grăbiți, conectați, dar poate mai singuri ca niciodată.

Acești „ceilalți” nu sunt doar oameni care nu au prins trenul modernității. Sunt, mai degrabă, martori ai unei alte scări de valori. Într-o lume în care „smart” înseamnă rapid, eficient și scurt, acești oameni trăiesc o viață lungă, grea, cu sensuri adânci. Și, de fapt, poate că sunt „ceilalți” tocmai pentru că noi am devenit „fără ceilalți”: fără comunitate, fără timp, fără rădăcini.

Dincolo de broșuri europene și cuvinte goale

Una dintre cele mai inteligente subtilități ale spectacolului „Ceilalți” este că, fără să o spună direct, demontează tăcut discursul steril, birocratic și deseori ipocrit despre „satul românesc din Uniunea Europeană”. Acela descris în strategii de dezvoltare rurală, în care totul e „sustenabil”, „rezilient” și „interconectat”, dar unde realitatea e îngropată sub jargon. În acest discurs, satul e o abstracțiune – o temă de PowerPoint.

Dar satul din piesă nu e nici „smart village”, nici „actor local în tranziția verde”. E o realitate fragilă, plină de absențe, dar vie, chiar dacă aproape uitată. Și tocmai această sinceritate brutală, în care modernizarea nu a ajuns, iar timpul pare suspendat, dă spectacolului o autenticitate imposibil de replicat într-un raport de politici publice.

În timp ce Europa vorbește în termeni de „digitalizare rurală”, „incluziune socială” sau „acces egal la oportunități”, „Ceilalți” arată un altfel de adevăr: satul românesc nu e o problemă de rezolvat, ci o lume pe cale de dispariție, care merită ascultată, nu reformată cu șabloane goale.

Fără morală, dar cu sens

Ceea ce face spectacolul memorabil este tocmai refuzul de a moraliza. Nu există discursuri despre pierderea valorilor, nici nostalgii forțate. Nu ți se spune ce să gândești, dar ai toate motivele să te întrebi: unde suntem noi, în raport cu lumea asta care dispare? Și ce dispare odată cu ea?

Poate dispare răbdarea, poate grija față de lucruri aparent inutile – o casă abandonată, o sobă, o prispă. Poate dispare și ideea de a trăi pentru altceva decât propriul „feed”. Piesa nu îți reproșează nimic, dar te lasă cu un disconfort sănătos. Ca și cum ai fi intrat în casa unui străin și ai fi descoperit, fără să vrei, ceva esențial despre tine.

Distribuția și echipa

Distribuția e excelent aleasă, iar jocul actorilor reușește să spună enorm prin puțin:
● Adrian Anghel,
● Cristina Toma,
● Corina Ciontu,
● Laurențiu Bănescu,
● Rolando Matsangos

Scenografia discretă, dar expresivă, poartă semnătura Maria Nicola, iar imaginile surprinse de Mircea Struțeanu completează subtil universul spectacolului. Regia și dramatizarea sunt semnate de Robert Bălan, care orchestrează un spectacol de reținut, cu o delicatețe care doare.

Concluzie: o tăcere necesară

„Ceilalți” nu e o piesă care „se întâmplă” – e o piesă care se aude, chiar și atunci când nu se spune nimic. Este una dintre acele forme rare de teatru în care simplitatea devine forță. Într-un context cultural saturat de zgomot, spectacolul funcționează ca o radiografie emoțională a unei țări care se digitalizează, dar se depopulează, care se reinventează, dar își uită rădăcinile.

Nu e un strigăt de ajutor. E un ecou. Al unui sat. Al unei tăceri. Al unei Românii care încă mai există,  chiar dacă n-are Wi-Fi, care n-ascultă manele și nici n-are cont pe TikTok.

Mircea Corneliu Petrea